CSJ. Decizia nr. 315/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 315.
Dosar nr. 5246/2001
Şedinţa publică din 15 iulie 2003
La data de 20 iunie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul T.A.C.împotriva deciziei civile nr.363 din 20.06.2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 20 iunie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 26 iunie 2003, 10 iulie 2003, 15 iulie 2003.
CURTEA,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr.843 din 7 decembrie 2000, Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a,
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor şi a respins acţiunile conexe formulate împotriva acestuia pentru lipsa calităţii procesuale pasive,
A respins capetele de cerere din acţiunile conexe formulate de reclamantul T.A.C.în contradictoriu cu pârâţii V.T., V.A.şi V.F., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General, Ministerul Finanţelor, S.C. H.N.SA, N.F., R.E.şi intervenienţii R.G.E.S., L. E., C.S.P.şi P.Z., referitoare la: constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al statului şi al celorlalţi pârâţi asupra imobilului din Bucureşti, str.Visarion nr.8, sector 1, ca urmare a inaplicabilităţii Decretului 92/1950, constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului din litigiu şi obligarea pârâţilor la a face, în sensul restituirii imobilului litigios (calificate drept acţiuni în revendicare) ca inadmisibile.
A respins ca nefondate capetele de cerere din acţiunile conexe, referitoare la constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare,
A respins cererile privind evacuarea pârâţilor V.T., V.A., V.F. şi N.F., canefondate,
A admis cererea de intervenţie formulată de intervenienţii L.E., R.G.E.S., C.S.P.şi P.Z., în interesul Consiliului General al Municipiului Bucureşti,
A respins ca lipsite de interes cererea de intervenţie formulată de aceeaşi intervenienţi şi de C.M..
S-a reţinut pentru aceasta că acţiunea, astfel formulată, - solicitându-se în principal să se constate inexistenţa dreptului de proprietate al statului şi celorlalţi pârâţi asupra imobilului din litigiu, să se constatecă reclamantul este proprietar în calitate de descendent al lui T.A., şi să fie obligaţi pârâţii „la a face în sensul restituirii", - deci această acţiune, este numai în aparenţă în constatare, inadmisibilă de altfel în raport de prevederile art.111 C.proc.civ.
Ca acţiune în revendicare, cererea de asemenea esteinadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia unanimităţii, în cazul proprietăţii comune şi aceasta întrucât după defunctul T.A. au mai rămas şi alţi moşenitori.
În ceea ce priveşte cererea având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare faţă de temeiurile de nulitate invocate, -lipsa unui obiect licit, cauza ilicită pentru că bunul nu se afla în patrimoniul vânzătorului -, întrucât toate contractele au fost încheiate înainte de 23.06.1997 data intentării unei prime acţiuni de către reclamant, şi niciuna din părţi nu a fost notificată, îşi găseşte aplicarea în speţă teoria proprietarului aparent şi principiul ocrotirii bunei credinţe.
Prin Decizia civilă nr.363 din 20.06.2001 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul T.A.C.împotriva sentinţei civile nr.843/7 decembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut succint că prima instanţă a făcut o corectă apreciere asupra naturii cauzei când a invocat prevederile art.111 C.proc.civ., demonstrat fiind şi faptul că reclamantul nu este unicul succesor în drepturi al autorului său, condiţie în care s-a apreciatasupra capacităţii procesuale active. Ca atare, este inutilă analiza criticilor legate de fondul cauzei privind exceptarea de la aplicarea Decretului 92/1950.
„Aceleaşi consecinţe se răsfrâng" – mai arată instanţa de apel – şi asupra cererii în nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995, în raport de care s-a făcut o corectă analiză a condiţiilor privind vânzarea bunului altuia şi ocrotirea bunei credinţe.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul susţinând în esenţă că în ce priveşte cererea introductivă, respinsă de instanţe pe cale de excepţie, apariţia Legii nr.10/2001 îl scuteşte de „povara de a desţeleni" temeiurile de casare sau modificare, acestea existând, atâta vreme cât efectele legii amintite sunt aceleaşi cu efectele admiterii acţiunii introductive.
Referitor la cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, arată recurentul, s-a refuzat a se observa dovezile privind reaua credinţă, existând documente din care rezultă că în legătură cu imobilul din litigiu au fost procese pe rol încă din 1993, la interogator pârâtul V.T. a confirmat că toţi cunoşteau intenţia fostului proprietar, în acelaşi sens fiind şi declaraţia pârâtei N.E..
Prin întâmpinare, intimaţii S.C., R.G.E., P.Z., L.E., au invocat nulitatea recursului, ca fiind nemotivat, iar pe fond au solicitat respingerea acestuia.
La acest termen de judecată, recurentul reclamant, prin reprezentant legal – mandat special autentificat sub nr.484/3.04.2003 a renunţat la judecata acţiunii în ce priveşte capetele de cerere din acţiunea introductivă, solicitând judecarea recursului sub aspectul soluţionării cererii privind nulitatea absolută a actelor de vânzare-cumpărare.
Aşa fiind, sub acest aspect, urmează a selua act de renunţarea la judecata menţionată, în conformitate cu prevederile art.246 C.proc.civ..
Chestiunea are importanţă şi în legătură cu excepţia invocată, întrucât, dacă este adevărat că recursul ar putea fi apreciat ca nemotivat, aceasta numai în ce priveşte critica referitoare la cererea introductivă deinstanţă, renunţarea la judecată sub acest aspect, face inoperantă excepţia respectivă..
Excepţia amintită, nu este fondată pentru recursul astfel cum a fost menţinut, motivarea cuprinzând argumentele de fapt şi de drept privind soluţia dată pentrucerereaavând ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Referitor la recursul formulat şi menţinut astfel, acesta urmează a fi admis în sensul celor ce urmează.
Esenţial, instanţa de apel, a soluţionat cauza în această cale de atac, pe cale de excepţie, în considerareafaptului că acţiunea în revendicare este inadmisibilă pentru argumentele deja arătate.
Confirmând astfel soluţia dată în primă instanţă, în apel, s-aapreciat că, plecând de aici, este inutil a mai cerceta fondul, aceleaşi consecinţe răsfrângându-se şi cu privire la cererea (sau motivele de apel) privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Din acest punct de vedere, raportat la prevederile art.261 C.proc.civ., simpla afirmaţie, cu totul sumară, făcută sub acest aspect, în subsidiar, în sensul că „s-a făcut o corectă analiză a condiţiilor privind vânzarea lucrului altuia şi ocrotirea bunei credinţe", nu ar putea în nici un caz îndreptăţi concluzia după care, instanţa de apel a intrat totuşi în cercetarea fondului.
În prezent, prin renunţarea la judecată privind acţiunea introductivă s-a creat un nou cadru procesual dispărând temeiulavut în vedere de instanţă când a respins acţiunea ca inadmisibilă, respingând în consecinţă şi cererea privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
În acest cadru, odatămaimult, soluţia pronunţată astfel, în ce interesează, este greşită. Este de reţinut că obiectul dedus judecăţii îl constituie constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr.112/1995.
Or, regimul juridic al unei astfel de nulităţi este caracterizat printre altele, de faptul că, nulitatea poate fi invocată (cerută) de oricine are un interes juridiceşte ocrotit (şi chiar din oficiu de organul de jurisdicţie). Din acest punct de vedere, indiscutabil, pentru reclamant există un astfel de interes, ca (pretins) fost proprietar al imobilului în legătură cu care au fost încheiate actele juridice de vânzare-cumpărare, imobil a cărui retrocedare în proprietate a fost cerută, pe calea dreptului comun sau, afirmativ, pe calea specială prevăzută de Legea 10/2001.
Cum, astfel, acţiuneanu mai apare ca inadmisibilă, instanţa trebuie să se pronunţe pe fond, asupracererii deduse judecăţii, prin analiza tuturor elementelor de fapt şi de drept ce stau la baza nulităţii invocate, lucru pe care evident, instanţa de apel nu l-a făcut.
Cum omisso medio, direct în recurs chestiunile respective nu pot forma obiect de judecată, cauza trebuie trimisă spre rejudecare, instanţei de apel, aceasta cu atât mai mult, cu cât, din probele administrate până în prezent nu se poate reţine că împrejurările de fapt privind temeiurile de nulitate sunt pe deplin stabilite, cu referire specială desigur la stabilirea bunei saurelei credinţe la încheierea actelor juridice respective.
Cu ocazia rejudecării, urmează decia se pune în discuţia părţilor necesitatea completării probatoriului sub aacest aspect, pentru a se stabili, dacă şi în cemăsură eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului a fost comună şi invincibilăşi buna credinţăa fost perfectă, lipsită de orice culpă sau chiar îndoială.
Faţă de cele arătate art.314 C.proc.civ., recursul urmează afi admis, a se casa hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea pe fond a apelului, în sensul celor de mai sus, luându-se act de renunţarea la judecata amintită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul T.A.C.împotriva deciziei nr.363 din 20 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Ia act de renunţarea reclamantului la judecarea capetelor de cerere din acţiunea introductivă privind revendicarea imobilului şi evacuarea.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 324/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 292/2001. Civil → |
|---|
