CSJ. Decizia nr. 324/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 324Dosar nr. 4546/2001
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 decembrie 1999 reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâţii P.N.E., P.E., Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi S.C. OJCVL – TIM SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare notat la poziţia nr. 6 în Cartea Funciară nr.1020 Timişoara, sub nr. 23413/1998 şi să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâţilor P.N.E. şi P.E.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este proprietara apartamentului nr. 6 situat în Timişoara, şi că prin sentinţa civilă nr. 811 din 16 ianuarie 1998 a Judecătoriei Timişoara, hotărâre definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că naţionalizarea imobilului operată în baza Decretului nr. 92/1950 a fost ilegală şi că Statul Român nu a fost niciodată adevăratul proprietar al bunului naţionalizat. Deşi reclamanta a notat procesul ce a format obiectul dosarului nr. 17478/1997 al Judecătoriei Timişoara în cartea funciară, totuşi S.C. OJCVL – TIM a vândut apartamentul pârâţilor P.N.E. şi P.E., reclamanta considerând că actul de vânzare-cumpărare fiind astfel afectat de nulitate absolută.
Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a arătat că acţiunea reclamantei este întemeiată întrucât cumpărătorii P. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 6 din Timişoara, ştiind că pot suporta consecinţele legale în situaţia în care proprietara tabulară va redobândi bunul în temeiul Legii nr. 112/1995 şi a HG nr. 11/1997.
La rândul lor, prin întâmpinare, pârâţii P.N.E. şi P.E. s-au apărat în sensul că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor art. 948 şi art. 1295 C. civ., că au fost de bună-credinţă, necunoscând demersurile întreprinse de reclamantă privitoare la revendicarea imobilului.
Investită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Timişoara prin sentinţa civilă nr. 4471 din 6 aprilie 2000, a admis acţiunea formulată de reclamanta N.E. şi a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 793/R din 4 iulie 1997 încheiat între S.C. OJCVL –TIM SA Timişoara, în calitate de vânzător şi P.N.E., în calitate de cumpărător, având ca obiect apartamentul nr. 6 evidenţiat în CF 1020 Timişoara, nr.top.1102/VI.
S-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâţilor P.N.E. şi P.E. şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară.
Apelul îndreptat împotriva acestei sentinţe de pârâţii P.N.E. şi P.E. a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2727/A din 25 octombrie 2000 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Pentru a hotărî astfel instanţele au reţinut şi motivat că vânzarea imobilului nu era posibilă fără acordul Statului Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara. În acest sens, Primăria Municipiului Timişoara - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a comunicat organelor subordonate, printre care şi R.A. U. – Timişoara o listă cu imobilele pentru care s-au adoptat hotărâri definitive la cererea foştilor proprietari, printre care, la poziţia nr. 23 din listă, se afla şi apartamentul nr. 3. Împotriva legii şi cu încălcarea hotărârii Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, R.A. U. Timişoara, care deţinea dosarele administrative, a întocmit referate care au permis vânzarea imobilului şi nu a adus la cunoştinţă S.C. OJCVL – TIM SA Timişoara că apartamentul litigios nu face obiectul Legii nr. 112/1995.
Întrucât prin Hotărârea Consiliului Local Timişoara nr. 4/1996 au fost menţionate imobilele ce au format obiectul cererilor de restituire din partea foştilor proprietari, imobile pentru care s-a stabilit interdicţia de vânzare şi cum această hotărâre a fost comunicată R.A. U. şi S.C. OJCVL-TIM SA şi a fost publicată în presa locală, primele două instanţe au apreciat că actul de vânzare-cumpărare este nul pentru cauză ilicită, situaţie în care au admis acţiunea reclamantei.
Recursul promovat împotriva acestor hotărâri de pârâţii P.N.E. şi P.E. a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 894 din 5 aprilie 2001, a casat sentinţa judecătoriei şi Decizia Tribunalului Timiş şi rejudecând cauza în fond, a respins acţiunea formulată de reclamanta N.M.
Pentru a decide astfel instanţa de recurs a reţinut că nu sunt incidente prevederile art. 966 şi art. 968 C. civ. şi că în cauză nu există nici o prohibiţie legală pentru înstrăinarea apartamentului, ci, dimpotrivă, în baza Legii nr. 112/1995, pârâţii erau îndreptăţiţi să cumpere imobilul, în calitate de titulari ai contractului de închiriere. S-a mai motivat că prin cumpărare nu s-au încălcat normele privind bunele moravuri sau ordinea publică, pârâţii - cumpărători fiind de bună credinţă.
La data de 5 octombrie 2001, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 894 din 5 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, susţinându-se că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În motivarea recursului în anulare se susţine că prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, transmise în proprietate statului şi ale art. 1 alin. (5) din HG nr. 20/1996 – republicată -, s-a statuat că imobilele care nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea Statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.
Având în vedere aceste dispoziţii, înseamnă că dreptul chiriaşilor de a cumpăra, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, apartamentele ce nu se restituie în natură foştilor proprietari, priveşte numai acele imobile trecute cu titlu în proprietatea statului.
Din actele dosarului rezultă că a fost respinsă cererea reclamantei N.M. de restituire în natură a imobilului în cauză de către Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, întrucât s-a constatat că aceasta nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995. În această situaţie, aceeaşi Comisie a comunicat R.A. U. Timişoara lista imobilelor revendicate pentru care s-au emis hotărâri, între care se afla şi imobilul în litigiu.
Din cele menţionate iniţiatorul recursului în anulare a observat că imobilul în cauză nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, astfel că nu putea face obiectul vânzării şi ca atare, în mod nelegal Curtea de Apel Timişoara a reţinut că pârâţii au avut dreptul ca în baza acestei legi să cumpere imobilul situat în Timişoara.
Pe de altă parte s-a apreciat că procesul de revendicare intentat de reclamantă cu referire la acelaşi imobil a fost notat în cartea funciară înaintea intabulării dreptului de proprietate al pârâţilor, situaţie în care actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu fraudă la lege. Aceasta – se susţine în motivarea recursului în anulare -, este o cauză de nulitate absolută, care priveşte ambele părţi ale contractului şi are drept efect desfiinţarea acestuia „indiferent dacă cumpărătorii sunt de bună sau rea credinţă".
Cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că actul este nul pentru fraudă la lege, întrucât nu s-a respectat scopul acestuia, s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei dată de Curtea de Apel Timişoara, respingerea recursului promovat de pârâţi şi menţinerea sentinţei Judecătoriei Timişoara şi a deciziei Tribunalului Timiş.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâţii-intimaţi P.N.E. şi P.E. au cerut respingerea recursului în anulare susţinând că probele administrate în cauză nu justifică concluzia conform căreia contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu intenţia de fraudă a legii. Mai mult, cumpărătorii susţin că au fost de bună-credinţă deoarece nici sentinţa civilă nr. 811 din 16 ianuarie 1998 a Judecătoriei Timişoara şi nici hotărârea dată în baza Legii nr. 112/1995 nu le-au fost comunicate, iar reclamanta nu i-a notificat ori să le fi adus la cunoştinţă pârâţilor, în orice mod, intenţia de a revendica imobilul. Susţin pârâţii că acţiunea în revendicare a fost notată în cartea funciară după un interval de trei luni de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, că societatea vânzătoare OJCVL Tim S.A. a adus la cunoştinţă R.A. U. Timişoara cererea foştilor chiriaşi prin care solicitau vânzarea apartamentului şi că această regie a dat avize favorabile pentru înstrăinarea bunului.
Recursul în anulare este fondat în limitele şi pentru considerentele care succed:
Potrivit Cărţii Funciare 1020 Timişoara, reclamanta N.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6 situat în Timişoara, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1726 din 31 mai 1948, imobilul fiind naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950.
Începând cu data de 1 octombrie 1958 pârâţii P.N.E. şi P.E. au ocupat apartamentul litigios în temeiul unor contracte de închiriere ce au fost periodic reînnoite.
Iniţial, reclamanta N.M. s-a adresat în baza Legii nr. 112/1995 solicitând restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din Timişoara, dar Comisia judeţeană Timiş pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea dată la 30 aprilie 1997 dată în dosarul nr. 885, a respins cererea reclamantei cu motivarea că solicitarea nu intră sub incidenţa legii citate întrucât trecerea în proprietatea statului a apartamentului nr. 6 s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950.
Cu adresa nr. 7179 din 25 iunie 1997 Primăria Timişoara – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a adus la cunoştinţa R.A. U. –Timişoara lista imobilelor revendicate şi pentru care s-au emis hotărâri definitive către foştii proprietari. Potrivit adresei, în lista comunicată figurează şi apartamentul nr. 6, dar în proces nu s-a făcut dovada că R.A. –U. Timişoara a adus la cunoştinţa vânzătoarei S.C. OJCVL-TIM respectiva listă cu imobilele revendicate.
La data de 9 octombrie 1997 reclamanta N.M. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara pentru revendicarea apartamentului în litigiu. Investită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Timişoara prin sentinţa civilă nr. 811 din 16 ianuarie 1998, a admis acţiunea reclamantei şi a constatat că imobilul din Timişoara, apartament nr. 6, evidenţiat în CF 1020 Timişoara nr.top.1102/VI a fost trecut fără titlu în proprietatea Statului Român, s-a dispus rectificarea CF în sensul radierii dreptului de proprietate al statului şi reintabulării dreptului de proprietate al reclamantei. Sentinţa judecătoriei este definitivă şi irevocabilă, recursul pârâtului fiind respins prin Decizia nr. 2851/R din 10 noiembrie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Este de reţinut că procesul în revendicare pornit la data de 9 octombrie 1997 a fost notat de reclamanta N.M. în CF 1020 Timişoara la data de 13 octombrie 1997, ca litigiu promovat numai împotriva Statului Român, în acea cauză nefiind părţi nici vânzătoarea S.C. OJCVL-TIM şi nici cumpărătorii P.N.E. şi P.E..
La rândul său, fostul chiriaş P.N.E. s-a adresat S.C. OJCVL-TIM –Timişoara cu cererea înregistrată sub nr. 50842 din 8 august 1996 în vederea cumpărării, conform Legii nr. 112/1995, a apartamentului nr. 6 din Timişoara. Cu adresa nr. 53851 din iulie 1997 S.C. OJCVL –TIM Timişoara a transmis cererea de cumpărare formulată de P.N.E. către R.A. U. Timişoara pentru obţinerea „avizelor necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare". Pe marginea adresei, serviciile de specialitate ale R.A. U. Timişoara, inclusiv oficiul juridic, au avizat cumpărarea apartamentului în litigiu de către fostul chiriaş – pârâtul P.N.E.
În temeiul acestor avize, S.C. OJCVL –TIM SA Timişoara a încheiat cu nr. 793/R din 4 iulie 1997 contractul de vânzare-cumpărare cu fostul chiriaş P.N.E. ce a avut ca obiect apartamentul nr. 6 din Timişoara, şi potrivit clauzelor contractului, actul juridic s-a încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind înscris în cartea funciară 1020 Timişoara la 19 octombrie 1998 în temeiul încheierii nr. 23413.
Sintetizând cele de mai sus, în ordine cronologică, se constată că actul juridic a cărei nulitate absolută pentru fraudă la lege se cere în prezentul litigiu, a fost încheiat la data de 4 iulie 1997; reclamanta N.M. a notat în CF procesul în revendicare pornit numai împotriva Statului Român la data de 13 octombrie 1997; contractul de vânzare-cumpărare nr. 973/R din 4 iulie 1997 încheiat între vânzătoarea S.C. OJCVL –TIM Timişoara şi cumpărătorii-pârâţi P.N.E. şi P.E. a fost înscris în CF 1020 Timişoara la data de 19 octombrie 1998.
Potrivit art. 966 C. civ., obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect, iar conform art. 968 din acelaşi cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Cauza, fiind una din condiţiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă în funcţie de care cumpărătorul urmează a fi calificat ca fiind de bună sau de rea-credinţă, îşi are incontestabil reflex la nivelul cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea-credinţă este considerat nul absolut, în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit", al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ. per a contrario, în măsura în care ambele părţi, sau cel puţin cumpărătorul, au fost de bună-credinţă, intenţia de fraudare a legii nu există şi, drept urmare, nici cauza ilicită. Aşadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valabil.
Totuşi, nici practica şi nici doctrina nu au înţeles să recunoască, în toate cazurile, eficienţa distructivă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună-credinţă al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă. Recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună-credinţă a fost impusă – în baza unor raţiuni cu o aplicare mai largă şi care au creat un adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluţia şi-a aflat aşadar suport în raţiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validităţii aparenţei de drept, a cărui esenţă este exprimată în adagiul „error communis facit jus".
Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă – şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială – imputabilă acestuia.
Din această perspectivă se constată că susţinerea din recursul în anulare potrivit căreia actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu fraudă la lege numai pentru că „procesul intentat de reclamantă cu privire la revendicarea imobilului a fost notat în cartea funciară înaintea intabulării dreptului de proprietate al pârâţilor", nu îşi are suport în textele de lege şi principiile de drept enunţate. Aceasta, deoarece, pentru a analiza poziţia subiectivă a părţilor şi pentru a stabili dacă cumpărătorii au fost de bună sau rea-credinţă, importanţă, în speţă, nu are data intabulării în CF a contractului de vânzare-cumpărare, ci data încheierii actului juridic, dată la care nu era notată în CF nici o acţiune ori alt demers al reclamantei (4 iulie 1997) moment în care trebuie verificată, în concret şi pe bază de dovezi fără echivoc, poziţia subiectivă a părţilor faţă de actul juridic încheiat.
Întrucât din CF 1020 Timişoara rezultă că proprietară tabulară a bunului imobil a fost reclamanta şi că statul şi-a apropiat nemişcătorul prin naţionalizare, este de admis recursul în anulare şi de casat hotărârile pronunţate în cauză pentru ca, în rejudecare, să se verifice pe bază de dovezi dacă cumpărătorii-pârâţi au fost în eroare cu privire la calitatea de proprietar al statului şi dacă ei au întreprins toate demersurile posibile – lipsite de orice culpă ori îndoială imputabilă - , atât pentru a evita o atare eroare, cât şi pentru a afla, prin mijloacele puse la îndemână de lege, dacă fosta proprietară tabulară a iniţiat procedurile legate de restituirea bunului.
Tot astfel, au rămas neverificate susţinerile reclamantei N.M. din cererea completatoare şi în care a cerut instanţei să clarifice „manevrele de care a uzat fam. P. pentru a obţine vânzarea". În această cerere reclamanta a susţinut că „ceea ce este din nou de explicat, este o mâzgăleală la rubrica Observaţii a C.F. în extenso, între poz. 2 şi 3 şi este ştearsă (o încercare de a intercala un nr. existent sau inexistent) reparată la poz. 5 înregistrată la 19 octombrie 1998 sub nr. 23413 cu menţiunea în paranteză (înregistrat dos. 18820/1997). Am ruga instanţa să solicite pe cale oficială, Serv. de Carte Funciară de pe lângă jud. Timişoara, să prezinte dos. 18820/1997 cu toate actele originale şi menţiunile făcute pe aceste acte dos.illo tempore".
Tot prin aceeaşi cerere, reclamanta a solicitat ca „succesorii fostului R.A. „U." să prezinte, spre vedere, actele originale şi copiile acestor acte care au format dos. de vânzare-cumpărare al acestui apartament".
Or, aceste solicitări nu au fost puse în discuţia părţilor şi nu au format obiect de cercetare prin administrarea probelor cerute de reclamantă, omisiuni ce vor fi înlăturate în rejudecare.
Faţă de cele ce preced, se va admite recursul în anulare şi vor fi casate hotărârile date în cauză, cu consecinţa reluării judecăţii la Judecătoria Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 894 din 5 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia recurată, Decizia nr. 2727/A din 25 octombrie 2000 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, precum şi sentinţa civilă nr. 4471 din 6 aprilie 2000 a Judecătoriei Timişoara şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi judecătorie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 329/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 315/2001. Civil → |
|---|
