ICCJ. Decizia nr. 3716/2001. Civil. Hotarâre act vânzare - cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3716
Dosar nr. 5905/2001
Şedinţa publică din 19 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată de reclamantul A.V. în contradictoriu cu pârâţii P.M., P.A.M. şi P.C.G. s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a imobilului situat în Bucureşti, compus din prăvălie-cârciumă, în partea din faţă a casei, cameră de locuit, bucătărie, cameră frigorifică, pivniţă şi terenul aferent în suprafaţă de 195,7 mp şi plata sumei de 120.000.000 lei daune interne.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că la data de 14 ianuarie 2000 s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22, deoarece vânzătorii pârâţi nu aveau actele cadastrale în forma cerută de lege. Prin acest antecontract părţile au stabilit preţul imobilului la 300 milioane lei, preţ din care s-a achitat un avans la data perfectării antecontractului, iar restul urma să fie achitat până la data de 31 decembrie 2000.
Reclamantul a mai arătat că s-a convenit ca termen limită de obţinere a actelor cadastrale data de 14 februarie 2000, stabilindu-se şi o clauză de daune interne, reprezentând dublul sumei primite. Deşi reclamantul s-a prezentat la 14 februarie 2000 la B.N.P. C.V. în vederea perfectării actului autentic, pârâţii, pretextând că nu se pot prezenta la acea dată, au amânat încheierea contractului la 3 iunie 2000 şi respectiv 9 martie 2000.
S-a susţinut că în baza procesului-verbal din 10 martie 2000, conform încheierii de certificare nr. 692/2000 rezultă voinţa clară a reclamantului de a încheia contractul, aşa încât solicită să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Pârâţii au depus întâmpinare şi cerere reconvenţională.
Prin întâmpinare au invocat excepţia neexecutării obligaţiilor asumate, respectiv de a plăti preţul real şi existenţa unei clauze ilicite reliefată de captarea bunăvoinţei necesare încheierii contractului. S-a mai susţinut că reclamantul a refuzat restituirea bunurilor mobile existente în imobil.
Prin cererea reconvenţională au solicitat obligarea reclamantului la restituirea bunurilor mobile preluate abuziv, odată cu preluarea imobilului, la restituirea dosarului cadastral al imobilului şi a documentelor găsite în imobilul ocupat.
Prin sentinţa civilă nr. 634/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, s-a luat act de renunţarea la judecarea cererii reconvenţionale şi s-au respins excepţiile neexecutării antecontractului şi a nulităţii acestuia ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că nu se poate reţine culpa în sarcina nici uneia din părţi.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul pentru următoarele motive:
- din interogatoriul luat pârâţilor rezultă clar voinţa acestora de a încheia contractul;
- părţile au stabilit printr-o clauză penală cuantumul daunelor datorate de partea în culpă, clauză de care nu s-a ţinut cont;
- vânzătorii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a prezenta actele necesare perfectării vânzării, cumpărătorul fiind de bună-credinţă.
Prin Decizia nr. 519 din 29 octombrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat reţinând următoarele:
Deşi reclamantul a invocat neexecutarea obligaţiilor de către vânzători, nu a putut proba acest aspect. Procesul-verbal încheiat la data de 10 martie 2000 din care rezultă că numitul A.V. a declarat la data de 10 martie 2000 că la o dată anterioară, respectiv 14 februarie 2000 pârâţii nu s-au prezentat la notariat pentru încheierea actului de vânzare-cumpărare, nu are nici o relevanţă în cauză, reprezentând o simplă declaraţie.
Reclamantul nu a probat achitarea restului de preţ de 15.500 U.S.D. stabilită a se achita până la 13 decembrie 2000 conform antecontractului încheiat.
Pârâţii şi-au dovedit buna credinţă şi intenţia de a încheia contractul. Astfel, la data de 6 septembrie 2001 l-au somat pe reclamant să se prezinte la notariat la 14 septembrie 2001 în vederea perfectării actului, urmând ca domnul A.V. să plătească şi restul de preţ de 15.500 U.S.D. sau echivalentul în lei şi să aducă şi documentele cadastrale ale imobilului aflate în posesia sa. Reclamantul, însă, nu s-a prezentat la notariat.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea acesteia în baza art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive
- obligaţia principală a ambelor părţi era ca la data de 14 februarie 2000 să încheie actul autentic, pârâţii nu s-au prezentat, aşa cum rezultă din procesul-verbal din 10 martie 2000;
- plata restului de preţ până la 31 decembrie 2002 era condiţionată de întocmirea la data de 14 februarie 2000 a actului autentic.
Recursul este nefondat.
Antecontractul de vânzare-cumpărare este un acord de voinţă bilateral prin care părţile îşi asumă reciproc obligaţia de a încheia, în viitor, un anumit contract de vânzare-cumpărare stabilind şi conţinutul esenţial al acestuia. El nu poate avea un efect translativ de proprietate, dar constituie un contract valabil din care izvorăsc pentru părţi obligaţia de a face.
Din conţinutul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 14 ianuarie 2000 rezultă două obligaţii principale – una comună a părţilor de a se prezenta la 14 februarie 2000 pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare şi obligaţia proprie a recurentului cumpărător de a achita restul de preţ de 15.500 U.S.D. până la 31 decembrie 2000.
La data de 14 februarie 2000 nici o parte nu s-a prezentat la notar în vederea perfectării contractului autentic. Procesul-verbal încheiat la 10 martie 2003, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel, nu are nici o relevanţă, el constituie o simplă declaraţie a recurentului prin care atestă că la data de 14 februarie 2000 vânzătorii nu s-au prezentat la notariat pentru încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare. Din conţinutul acestui proces-verbal nu rezultă că recurentul cumpărător ar fi fost prezent la notar la 14 februarie 2000, aşa încât, de neîndeplinirea acestei obligaţii, se fac vinovate, în egală măsură, ambele părţi contractante.
Din probele administrate în cauză, rezultă că nici cea de a doua obligaţie, care îi incumba recurentului cumpărător nu a fost îndeplinită. Acesta nu a plătit restul de preţ de 15.500 U.S.D. până la data de 31 decembrie 2000, motiv ce a determinat-o pe intimata vânzătoare P.M. să-l notifice ca la data de 14 septembrie 2001 să se prezinte la B.N.P. B.G. cu restul de preţ depus la C.E.C. pe numele şi la dispoziţia sa şi cu cartea funciară a imobilului, în vederea perfectării actului autentic de vânzare-cumpărare. Prin încheierea de certificare nr. 3913 din 14 martie 2001, s-a constatat că la data de 14 martie 2001 recurentul nu s-a prezentat, ceea ce denotă reaua credinţă la îndeplinirea obligaţiei.
Ulterior, prin notificarea nr. 91 din 22 ianuarie 2002 recurentul A.V., pentru a-şi dovedi totuşi intenţia de a îndeplini obligaţia, îi invită pe intimaţii vânzători la data de 01 februarie 2002 la notar, pentru perfectarea contractului. Conform încheierii de certificare nr. 322 din 1 februarie 2002 se prezintă la notar toate părţile, atât recurentul, cât şi cei trei intimaţi, toţi îşi exprimă dorinţa de a încheia actul, însă recurentul solicită să achite restul de preţ de numai 9.812,48 U.S.D. şi nu 15.500 U.S.D., cum se stabilise prin antecontractul de vânzare-cumpărare. Este evident că această solicitare nu a fost acceptată de intimaţii vânzători, deoarece actul autentic nu s-a perfectat.
Recurentul a achitat restul de preţ abia la data de 2 februarie 2004, în timpul soluţionării recursului. Prin recipisa din 2 februarie 2004 a consemnat suma de 508.780.000 lei reprezentând diferenţă preţ imobil pe seama şi la dispoziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Consemnarea nu este valabilă. Conform art. 588 alin. (2) C. proc. civ. ea trebuia făcută la dispoziţia creditorului, adică a vânzătorilor intimaţi şi nu la dispoziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care era investită cu soluţionarea recursului. În consecinţă, recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia principală care a căzut în sarcina sa, aceea de a achita preţul vânzării şi, ca atare, nu poate solicita instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Faţă de cele ce preced, recursul se dovedeşte a fi nefondat şi va fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul A.V. împotriva deciziei civile nr. 519 din 29 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 2.500.000 lei către intimaţii-pârâţi, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3785/2001. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 327/2001. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
