ICCJ. Decizia nr. 3785/2001. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3785
Dosar nr. 5839/2001
Şedinţa publică din 19 mai 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 425 din 14 ianuarie 2000 înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta F.G. a chemat în judecată pe pârâta S.C. R. S.A. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată la plata sumei de 205.875.000 lei reprezentând contravaloarea folosinţei apartamentului 29 şi 30 situate în Bucureşti.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că pârâta a ocupat apartamentele fără forme legale şi refuză să le elibereze.
La data de 3 martie 2000, pârâta S.C. R. S.A. Bucureşti a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii şi să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între reclamantă şi D.G.A.F.I. Bucureşti, precum şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat subsecvent acestuia în temeiul Legii nr. 61/90 şi Legii nr. 85/1992 pentru fraudă la lege.
Printr-o cerere separată, reclamanta şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la suma de 24.373,46 USD pentru perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000.
Prin sentinţa civilă nr. 74 din 23 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea principală şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate, reţinând în legătură cu cererea principală că deşi i s-a pus în vedere să-şi precizeze temeiul de drept, reclamanta nu s-a conformat, astfel că, până la soluţionarea în final a cauzei, aceasta nu a indicat temeiul juridic al pretenţiilor.
S-a mai reţinut că reclamanta este proprietara apartamentelor nr. 28-29-30 situate în sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 33023/39953/21861 din 28 iunie 1999.
Potrivit adresei Primăriei Municipiului Bucureşti – D.G.A.F.I. nr. 934 din 28 februarie 2002, pârâta S.C. R. S.A. nu figurează cu contract de închiriere şi nici în evidenţa contabilă, pentru utilizarea spaţiului pentru apartamentul nr. 30.
Din înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a devenit proprietara apartamentului 30 la data de 28 iunie 1999, iar de la 01 iunie 1999 pârâtei-reclamante i s-a sistat plata chiriei.
Instanţa nu a reţinut argumentul reclamantei din concluziile scrise conform căruia, pârâta a fost evacuată din imobil în baza sentinţei civile nr. 17804 din 13 octombrie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 în dosarul nr. 13.627/1999 nedefinitivă, hotărârea neavând autoritate de lucru judecat.
Cererea reconvenţională vizează existenţa fraudei la lege drept cauză a nulităţii absolute a contractului de închiriere urmat de contractul de vânzare-cumpărare, aceasta nu a fost dovedită, astfel că a fost respinsă de instanţă.
Împotriva sentinţei susmenţionată au declarat apel F.G. şi S.C. R. S.A., prima, criticând sentinţa pentru că, greşit a reţinut instanţa de fond că nu a făcut dovada folosinţei fără drept a apartamentului proprietatea sa şi cea de a doua, că instanţa nu a reţinut că reclamanta a obţinut un spaţiu excedentar prin includerea în fişa locativă a unor persoane fictive, procedeu ce constituie fraudă la lege.
Prin Decizia nr. 374/A din 10 septembrie 2001, Curtea Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondate ambele apeluri, reţinându-se că anterior vânzării apartamentelor, acestea au fost folosite de pârâţi, care a achitat contravaloarea chiriei astfel cum rezultă din facturile emise de S.C. H.N. S.A. şi din adresa nr. 2674 din 29 noiembrie 1999.
Instanţa de apel face referire şi la hotărârea nr. 17104 prin care a fost dispusă evacuarea apelantei-pârâte S.C. R. S.A. la data de 13 octombrie 2000, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1893 din 20 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar la data de 6 iunie 2001, S.C. R. S.A. s-a autoevacuat.
S-a mai reţinut că pârâta a contestat existenţa valabilă a dreptului real invocat de reclamantă ca temei al solicitărilor băneşti, iar reclamanta nu a făcut dovada că a solicitat direct pârâtei să părăsească imobilul.
Instanţa de apel a stabilit că nu a rezultat frauda la lege săvârşită de părţile contractuale pentru a putea fi stabilită nulitatea convenţiei.
În contra deciziei de mai sus, a declarat recurs reclamanta F.G., criticând-o pentru nelegalitate şi invocând nulităţile prevăzute la art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. precum şi art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta F.G. a criticat hotărârile pronunţate deoarece acestea au apreciat în mod greşit că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 998 C. civ., stabilind greşit că fapta pârâtei S.C. R. S.A. de a ocupa şi folosi fără drept, fără titlu spaţiul proprietatea sa şi de a refuza să îl elibereze ar reprezenta o faptă licită.
În esenţă, reclamanta a arătat că pârâta a ocupat şi folosit abuziv un spaţiu care nu îi aparţine, cauzând un prejudiciu în cuantum de 604.559.386 lei reprezentând lipsă de folosinţă, aşa cum a statuat expertiza pentru perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000, instanţele neluând în discuţie somaţiile făcute şi cererea de evacuare, pârâta fiind pusă în întârziere.
De asemenea nu s-au luat în discuţie adresele Primăriei Municipiului Bucureşti prin care se cere eliberarea spaţiului, proprietatea reclamantei, ceea ce conduce la concluzia că pârâta este de rea credinţă, deşi aceasta a susţinut că a achitat contravaloarea folosirii către S.C. H.N. S.A., fapt cu totul neadevărat.
Contrar actelor dosarului, instanţa de apel a reţinut că S.C. R. S.A. s-a autoevacuat, deşi potrivit actelor depuse, evacuarea s-a făcut în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, la 30 octombrie 2000.
Recursul este fondat.
Prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost ulterior precizată reclamanta F.G. a cerut obligarea pârâtei S.C. R. S.A. Bucureşti la contravaloarea folosinţei apartamentelor 29 şi 30 din Bucureşti, pe perioada 1 iunie 1999-29 februarie 2000 în valoare de 205.875.000 lei, ulterior majorată la cuantumul de 604.559.386 lei, apartamente cumpărate în 28 iunie 1999 de reclamantă în baza contractelor cu Primăria Bucureşti, Departamentul Patrimoniului Imobiliar.
Până în luna iunie 1999, când s-au încheiat contractele, reclamanta avea calitatea de chiriaş.
Pârâta a ocupat apartamentele fără forme legale.
Aceasta prin întâmpinare şi cererea reconvenţională a susţinut că ar avea contract de închiriere şi că a plătit chiria şi a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere şi a contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă şi D.G.A.F.I. Bucureşti pentru frauda la lege susţinând că la data vânzării, spaţiul le era închiriat legal şi plăteau chirie şi că reclamantei i s-a vândut fără repartiţie, fără verificări, vânzătorul fiind indus în eroare.
Din actele dosarului pârâta nu figurează nici cu contract de închiriere, nici cu fişa în evidenţa contabilă pentru plata chiriei.
De la 1 iunie 1999, a fost sistată primirea chiriei de la pârâta pentru că s-a vândut spaţiul.
Pârâta s-a autoevacuat la 30 octombrie 2000 conform declaraţiei părţii făcută în instanţă, ca urmare a sentinţei de evacuare rămasă definitivă.
Aşadar între părţi nu sunt raporturi juridice specifice dintre proprietar şi chiriaş.
Din această perspectivă, speţa dedusă recursului de faţă pune în discuţie contravaloarea lipsei de folosinţă de la 15 iunie 1999 până la 30 octombrie 2000, aşadar înainte de autoevacuare.
Din acest punct de vedere se priveşte ca greşit procedeul instanţei de fond, necorectat în apel de a considera ca licită fapta pârâtei S.C. R. S.A. de a ocupa şi folosi fără drept spaţiul proprietatea reclamantei şi de a refuza să îl elibereze, fiind evacuată silit pe cale judecătorească prin sentinţa civilă nr. 17804 din 13 octombrie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Este evident că, în speţă, sunt suficiente dovezi la dosar din care rezultă ocuparea fără titlu şi folosirea fără drept a apartamentelor nr. 29 şi 30 de către pârâtă în perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000, înainte de autoevacuare, pentru care aceasta din urmă are obligaţia să plătească contravaloarea folosirii acestor apartamente.
Faţă de cele ce preced, se impune admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea în parte a hotărârii atacate, admiterea apelului reclamantei împotriva sentinţei instanţei de fond pe care o schimbă în parte, în sensul admiterii acţiunii reclamantei şi obligării pârâtei la plata lipsei de folosinţă în sumă de 604.559.386 lei pe perioada 15 iunie 1999- 30 octombrie 2000, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. se va obliga pârâta la 21.706.180 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta F.G. împotriva deciziei nr. 374/A din 10 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează în parte.
Admite apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 74 din 23 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că, admite acţiunea reclamantei şi obligă pe pârâta S.C. R. S.A. Bucureşti la plata sumei de 604.559.386 lei reprezentând lipsa de folosinţă pentru perioada 15 iunie 1999-30 octombrie 2000.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Obligă pe pârâtă la 21.706.180 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 386/2001. Civil. Expropiere teren. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3716/2001. Civil. Hotarâre act vânzare -... → |
|---|
