CSJ. Decizia nr. 407/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.407DOSAR NR.163/2001
Şedinţa publică din 5 februarie 2003
S-au luat în examinare recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român şi de Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" împotriva deciziei nr.573/A din 9 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de consilier juridic E.B., Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat reprezentat de consilier juridic M.S.intimatul pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti reprezentat de consilier juridic O.O., intimatul reclamant G.G.personal şi asistat de avocat O.Ş.lipsind intimata reclamantă G.S..
Procedura completă.
Curtea a dat părţilor cuvântul pentru dezbaterea recursurilor punându-le în vedere să pună concluzii şi în legătură cu excepţiile ridicate în şedinţa publică la termenul din 9 octombrie 1992, privind existenţa contradicţiilor dintre considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr.503 din 27 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti.
Consilierii juridici E.B. şi M.S.arată că există contradicţie între considerente şi dispozitivul sentinţei instanţei de fond şi totodată solicită admiterea recursurilor aşa cum au fost formulate. Consilier juridic O.O. pentru Consiliul General al Municipiului Bucureşti lasă la aprecierea instanţei.
Avocat O.Ş.arată că contradicţia dintre dispozitiv şi considerente este o eroare materială ce poate fi îndreptată în baza art.281 C.proc.civ.şi solicită respingerea recursurilor.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a ambelor recursuri.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr.6895 din 20 aprilie 1999 la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii G.G.şi G.S. din Bucureşti, Calea Plevnei nr.20 au chemat în judecată civilă Regia de Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat – A.P.P.S., cerând ca în contradictoriu cu aceasta să se constate nulitatea absolută a deciziei nr.217 din 26 februarie 1979 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti în temeiul Decretului 223/1974 pentru preluarea cu plată de către stat a imobilului proprietatea lor situat în Bucureşti, str.Docenţilor nr.9 sectorul 1 şi ca urmare să se dispună obligarea pârâtei să il lase bunul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Reclamanţii au invocat în esenţă nulitatea deciziei de trecere în proprietatea statului a imobilului proprietatea lor ca urmare a stabilirii în străinătate în anul 1979.
S-a susţinut că Decizia a fost emisă în temeiul Decretului 223/1974 ulterior abrogat pentru că era neconstituţional şi încălca drepturi esenţiale, ale persoanei, cât şi faptul ca procedura comunicării şi efectuarea plăţii despăgubirilor nu au fost îndeplinite.
Arătând că în aceste condiţii titlul statului nu este valabil reclamanţii au susţinut că deţinerea imobilului de către pârâta RA APPS este nelegală.
Prin cererea înregistrată la 30 septembrie 1999, pârâta RA APPS invocând calitatea sa de administrator a solicitat chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor Publice ca titular al dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Prin sentinţa civilă nr.10753 din 30 iunie 1999 Judecătoria Sector 1 Bucureşti având în vedere normele de competenţă materială după valoare şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Soluţionând cauza în fond prin sentinţa civilă nr.503 din 27 aprilie 2000, Tribunalul Bucureşti, Secţia IV-a civilă a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.217/1979 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti şi a obligat pe pârâţii RA APPS şi Ministerul Finanţelor Publice să predea în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor G.G.şi G.S. imobilul din Bucureşti, str.Docenţilor nr.9 sectorul 1 compus din parter şi etaj cu 3 camere, vestibul, baie, bucătărie, cămară, scară interioară, magazie şi terenul aferent în suprafaţă de 189 m.p.
Prin hotărâre s-a dispus totodată respingerea acţiunii reclamantei G.S. pentru lipsa calităţii procesuale active.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat nulitatea deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului considerând că a fost dată în temeiul unui act normativ neconstituţional şi contrar dispoziţiilor art.481 din C.civ.privind dreptul de proprietate.
Totodată s-a avut în vedere că reclamanţii şi-au dovedit dreptul de proprietatre atât prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data dobândirii, cât şi prin sentinţa civilă nr.16301 din 14 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti devenită irevocabilă prin care s-a admis acţiunea în revendicare a imobilului şi faţă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Pentru a respinge acţiunea în privinţa reclamantei G.S. s-a avut în vedere că pe parcursul soluţionării litigiului, urmare a actului de partaj voluntar intervenit între reclamanţi aceasta şi-a pierdut calitatea procesuală activă, imobilul revenind integral lui G.G.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel atât Ministerul Finanţelor care a susţinut că titlul de proprietate constituit prin sentinţa civilă nr.16301/1997 nu-i este opozabil, iar trecerea în proprietatea statului ar fi fost legală în aplicarea Decretului 223/1974, cât şi RA APAPS care a pretins că imobilul ar fi fost cedat statului şi intrând în proprietatea publică nu ar putea fi restituit.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia IV-a civilă prin Decizia civilănr.573 A din 9 octombrie 2000 a respins apelurile ca nefondate, confirmând soluţia primei instanţe.
Instanţa de apel a motivat că în condiţiile art.481 din C.civ.nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, în afară de cauzele de utilitate publică, după primirea unei drepte şi prealabile despăgubiri, ceea ce nu s-a realizat în cauză, unde trecerea în proprietatea statului s-a dispus în baza Decretului 223/1974 ale cărei dispoziţii erau în contradicţie cu însăşi Constituţia din 1965 şi cu legislaţia internaţională în domeniu la care România era parte.
În fine s-a constatat că titlul de proprietate al reclamanţilor îl constituie actul autentic de vânzare-cumpărare al imobilului şi nu hotărârea judecătorească invocată, prin care s-a dispus restituirea în deplină proprietate, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Şi această din urmă hotărâre a fost atacată de pârâţi prin recursurile de faţă, declarate în termenul prevăzut de art.301 C.proc.civ..
Invocând lipsa de temei legal şi aplicarea greşită a legii Ministerul Finanţelor a susţinut în esenţă că acţiunea în revendicare nu ar fi admisibilă întrucât priveşte un bun inalienabil aflat în proprietatea publică a statului, preluarea imobilului de către stat s-a făcut în temeiul legii, iar abrogarea acesteia nu ar avea efecte retroactive, că Decizia administrativă de trecere a bunului revendicat în proprietatea statului nu a fost atacată în condiţiile legii şi în fine că imobilul nu ar putea fi restituit datorită caracterului special de locuinţă de protocol.
La rândul său recurenta APPS a susţinut că imobilul este exceptat de la restituire întrucât face parte din fondul locativ de protocol, Decizia administrativă de trecere în proprietatea statului a fost valabilă în conformitate cu Decretul 223/1974 în vigoare la data emiterii, iar invocarea sentinţei civile nr.16301 din 14 noiembrie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ar fi irelevantă pentrucă a fost pronunţată în contradictoriu cu un neproprietar şi un neposesor, adică C.G.M.B.
Prin întâmpinarea depusă la primul termen în recurs, intimatul reclamant a susţinut că cele două recursuri ar fi nefondate şi lipsite de interes întrucât după pronunţarea deciziei atacate, prin Hotărârea Guvernului României nr.1040 din 6 noiembrie 2000, imobilul revendicat a fost trecut din administrarea Regiei Autonome „Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat" (APPS) în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care de altfel în temeiul sentinţei civile nr.16301 din 14 noiembrie 1997 i l-a restituit în deplină proprietate şi posesie prin procesul verbal nr.525 din 16 august 1999 al Executorului Judecătoresc – Judecătoria Sectorului 1.
În dovedirea susţinerilor sale, intimatul reclamant a înfăţişat în faţa instanţei de recurs, actul normativ mai sus menţionat, Protocolul de predare primire încheiat între APPS şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti la 21 decembrie 2000, cât şi dispoziţia de restituire emisă de Primarul Municipiului Bucureşti şi procesul verbal de executare a hotărârii judecătoreşti menţionate.
În raport de împrejurarea de fapt şi de drept intervenită, la cererea recurentei APPS, s-a dispus prin încheierea din 5 iunie 2002, introducerea în cauză a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, căruia i-au fost comunicate recursurile cât şi întâmpinarea în vederea apărării.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit disp.art.6 din Legea 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1998, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Aşadar legiuitorul însuşi a condiţionat valabilitatea titlurilor invocate de stat la dobândirea acestei categorii de bunuri, de respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Or din actele dosarului rezultă că trecerea imobilului din proprietatea reclamanţilor în cea a statului la 26 februarie 1979 dispusă ca măsură sancţionatorie pentru faptul stabilirii domiciliului în altă ţară, a avut loc prin încălcarea vădită a garanţiilor constituţionale în vigoare privitoare la dreptul de proprietate personală care îngăduiau exclusiv exproprierea pentru utilitate publică după plata prealabilă a unei juste despăgubiri, în dispreţul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consfinţesc atât dreptul de proprietate personală cât şi cel de liberă circulaţie, dar şi cu nerespectarea înseşi a dispoziţiilor Decretului 223/1974 privind comunicarea deciziei în vederea exercitării dreptului de a se adresa justiţiei, pentru apărarea proprietăţii.
Aşa fiind invocarea exceptării de la restituire datorită apartenenţei la domeniul public al statului şi al destinaţiei bunului nu este justificată, imobilul nefiind preluat în proprietatea statului cu un titlu valabil cum cer disp.art.6(1) din Legea 213/1998.
Cât priveşte titlul de proprietate al reclamanţilor opozabil persoanelor chemate în judecată acesta s-a dovedit a fi cum s-a reţinut corect prin hotărârile atacate, contractul autentic de vânzare-cumpărare a imobilului şi nu hotărârea judecătorească pronunţată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Se cuvine menţionat şi faptul că aparentele contradicţii între dispozitivul şi considerentele sentinţei instanţei de fond, puse în discuţie în faţa instanţei de recurs, se înscriu în sfera erorilor materiale, fără efecte juridice între părţi, care în măsura în care reclamanţii ar mai fi interesaţi, se vor putea remedia pe calea prev. de art.281 C.proc.civ.
Aşa fiind potrivit art.312 C.proc.civ. recursurile se vor respinge ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român împotriva Deciziei nr.573/A din 9 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 409/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 408/2001. Civil → |
|---|
