CSJ. Decizia nr. 422/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 422.
Dosar nr. 2747/2001
Şedinţa publică din 23 octombrie 2003
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1167 din 13 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, investit prin declinare de competenţă, prin sentinţa civilă nr. 3159 din 8 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de C.M. împotriva pârâţilor C.X., ş.a., Consiliul general al municipiului Bucureşti şi S.C. L.P.I.E. SRL. S-a constatat nulitatea contractelor autentice de vânzare-cumpărarenr. 6513/3 noiembrie 1996 nr. 3737/11 iulie 1997 nr. 1089/12 august 1998. S-a dispus obligarea pârâţilor de a lăsa reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti format din construcţie ce ocupă o suprafaţă de teren de 222,65 mp. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii. S-a dispus evacuarea pârâtei S.C. L.P.I.E. SRL dinimobilul în litigiu. A fost respinsă acţiunea faţă de pârâta Administraţia Financiară sector 4, constatând lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că imobilul în litigiu, localizat conform dispozitivului, a fost dobândit în anul 1946 prin act autentic de vânzare-cumpărare de autorii reclamantei, aceasta fiind în prezent unica moştenitoare a proprietarilor iniţiali, ceea ce nu se contestă în speţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1026 din 21 iunie 1994 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, imobilul a fost retrocedat reclamantei şi celuilalt coproprietar A.E., în prezent decedată şi a cărei unică succesoare este reclamantaconform certificatului de moştenitor nr. 3 din 6 decembrie 1995 eliberat de Biroul Notarului Public V.B. S-a avut în vedere şi că prin sentinţa civilă nr. 5120 din 1994 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti s-a constatat că A.N. este constructor de bună credinţă al corpului B al clădirii, pe care l-a ocupat iniţial în calitate de chiriaş, iar în urma unei aşa-zise ieşiri din indiviziune cu statul, prin sentinţa civilă nr. 1430/28 februarie 1996 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, s-a atribuit întregul imobil – corp B pârâtului. În temeiul acestor hotărâri pârâtul a vândut imobilul soţiei A.I., de care divorţase şi aceasta la rândul său, l-a vândut pârâţilor de naţionalitate chineză menţionaţi în acţiunea iniţială. Şi aceştia au înstrăinat din nou imobilul unor conaţionali, menţionaţi în acţiunea completatoare.
Referitor la titlurile de proprietate invocate de părţi, instanţa de fond a reţinut că A.N. nu a fost titularul dreptului de proprietate, el dobândind numai calitatea de constructor de bună credinţă, în care nu putea perfecta vânzarea valabilă. În consecinţă, toate vânzările sunt lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită, respectiv la primul contract – vânzarea între foştii soţi A. urmărind un scop ilicit, iar la celelalte contracte se adaugă şi preţul neserios, operând dispoziţiile art. 966 C. civ.
Apelurile declarate de pârâţi împotriva acestei sentinţe, au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 150 din 22 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
De menţionat că instanţa de apel a suplimentat probele, administrând la cererea apelanţilor-pârâţi proba cu înscrisuri noi precum o nouă expertiză tehnică cu obiectivele redate în cuprinsul încheierii şedinţei publice de la 4 mai 2000 ce cuprind şi obiecţiunile la raportul de expertiză efectuat la nivelul instanţei de fond.
În Şedinţa publică din 8 martie 2001 a fost admisă tot la cererea apelanţilor-pârâţi efectuarea unei expertize tehnice având ca obiectiv a se stabili dacă imobilul construit în 1880, este acelaşi cu cel existent în prezentşi aceste concluzii au fost edificatoare în menţinerea soluţiei de fond. S-a reţinut astfel că reclamanta a făcut dovada proprietăţii şi asupra corpului de clădire B, situat pe acelaşi teren cu corpul A. Apoi s-a constatat că soţii A. de comun acord au urmărit eludarea legii, solicitând şi obţinând hotărâri judecătoreşti de constatare a calităţii de constructor de bună credinţă şi de ieşire din indiviziune cu statul, pe baza cărora au perfectat o primă înstrăinare. Aceasta are loc după retrocedarea imobilului către reclamantă prin hotărâre judecătorească înscrisă în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei sectorului 4. Apoi s-a apreciat că şi ceilalţi cumpărători au cunoscut situaţia juridică a imobilului şi au fost de conivenţă cu primul vânzător pentru eludarea legii, ceea ce rezultă şi din preţul modic al vânzării şi perfectarea celei din urmă în timpul judecării procesului de faţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs toţi pârâţii, cu excepţia Consiliului general al municipiului Bucureşti şi Administraţiei Financiare a sectorului 4 Bucureşti, invocând următoarele motive, unele fiind comune şi anume: încălcarea unor prevederi legate de competenţă în litigiile în care se dispută drepturi şi obligaţii ce privesc o societate comercială, a secţiilor comerciale ale tribunalului, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.; alt motiv de casare bazat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. are în vedere acordarea prin extensie a dreptului de proprietate reclamantei şi asupra unei clădiri comerciale nou edificate; celelalte motive de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ. vizează lipsa din hotărârea instanţei de apel a temeiului juridic care a condus la recunoaşterea şi acordarea unei suprafeţe mai mari decât cea solicitată, în favoarea reclamantei, precum şi lipsa de temei legal a soluţiilor adoptate cu privire la anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Recurenţii-pârâţi A.I. şi A.N. invocă şi lipsa oricărei motivări cu privire la vânzarea autentică efectuată între ei, având şi un certificat eliberat de administraţia financiară competentă, fără restricţii.
Recursurile nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse în raport de cele ce urmează:
În legătură cu necompetenţa instanţei civile de a hotărî în cauză, se constată că acest motiv de recurs este neîntemeiat, în raport de obiectul principal al pricinii – acţiune în revendicare şi alte capete de cerere subsecvente, nici una din cereri neputând fi considerată că vizează fapte de comerţ. Ele nu se regăsesc în prevederile art. 3 şi urm. din C. com. care enumeră faptele de comerţ, astfel că nu se poate primi excepţia invocată. Soluţia se impune şi în raport de prevederile art. 890 din acelaşi cod, potrivit căruia aparţin jurisdicţiei comerciale toate contestaţiile referitoare numai la fapte de comerţ între orice persoane.
Cel de al doilea motiv de recurs, comun ambelor recursuri declarate este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri, cum se solicită în speţă, se poate cere dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nus-a cerut.
Examinând cererea de chemare în judecată, înregistrată la 22 iunie 1998, la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, se constată că de la investirea iniţială a instanţei reclamanta a formulat acţiune în revendicare vizând în mod expres corpul de clădire B al imobilului situat la adresa menţionată, indicând că acesta face parte din imobilul teren cu 2 corpuri de clădire, dobândite în întregime de autorii săi prin actul de vânzare-cumpărare nr. 2430/1946.
Rezultă aşadar că instanţa de apel, prin hotărârea adoptată nu a depăşit limitele investirii, nu a acordat solicitantei ceea ce aceasta nu a cerut, textul invocat vizând o atare situaţie.
Susţinerea recurenţilor în legătură cu retrocedarea către reclamantă a unei clădiri noi, urmează a fi înlăturată, întrucât aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului şi cum a reţinut temeinic instanţa de apel, în raport de probele noi administrate în această fază a procesului, corpul de clădire B, în litigiu este construit în 1880 şi este pe teren şi în momentul de faţă, pârâţii A. efectuând în adevăr lucrări de consolidare şi recompartimentare, după anul 1991. De altfel nici una din expertizele efectuate nu atestă că ar fi vorba de o construcţie nouă, astfel că sub aspectul redat, recursul nu poate fi admis.
Cât priveşte invocarea în recurs a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că acest motiv de recurs nu este de primit pentru că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, este amplu argumentată şi nu se întemeiază pe motive contradictorii sau străine pricinii. Şi celelalte temeiuri procedurale de recurs nu pot fi admise pentru că instanţa de apel a făcut o judicioasă aplicare a legii, în adoptarea soluţiei.
Astfel, s-a reţinut corect că sentinţa civilă nr. 5120 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti din 22 iunie 1994, dată la care nu era desfăcută prin divorţ căsătoria părţilor, prin care s-a constatat în contradictoriu cu statul că A.N. este constructor de bună credinţă în cotă de 73,57 % pe construcţia ridicată pe terenul proprietate de stat, nu-i conferă acestuia dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu.
Această concluzie este în concordanţă cu prevederile art. 492 din C. civ., potrivit căruia orice construcţie sau plantaţie făcută asupra pământului se prezumă a fi făcută de către proprietarul pământului, până ce se dovedeşte contrariul.
Aşa cum s-a arătat, corpul de clădire face parte din imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei, iar hotărârea judecătorească menţionată mai sus de recunoaştere a calităţii de constructor de bună credinţă, nu este dată în contradictoriu cu proprietarul terenului, respectiv reclamanta; oricum, pentru lucrările efectuate poate avea loc o desocotire între constructor şi proprietarul terenului, în condiţiile art. 494 şi următoarele C. civ., text în raport de care nu se poate reţine că pârâtul este sau mai exact a fost proprietarul construcţiei în litigiu, pentru că au intervenit vânzări succesive.
Dar, prima vânzare a fost efectuată şi după ce se dispusese evacuarea din imobil a pârâtului, conform sentinţei civile nr. 4900 din 20 iunie 1995 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, un motiv în plus avut în vedere de instanţă pentru a contura cauza ilicită a acestei convenţii.
Efectuarea la un interval scurt de timp a altor două înstrăinări, una vizând numai o cotă indiviză din dreptul de proprietate, preţul fixat şi pornind de la lipsa titlului de proprietate în favoarea vânzătorului A.N. sunt de natură a contura reaua credinţă a părţilor în perfectarea acestor tranzacţii, asupra legalităţii cărora s-a hotărât corect în cauză.
Aşa fiind, recursurile astfel cum au fost motivate sunt neîntemeiate, urmând a se respinge ca atare şi neexistând motive de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu, se va menţine în totul hotărârea instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii: W.C.L., C. X., P.J., G.C. , S.C. L.P.I.E. SRL, A.I. şi A.D. împotriva deciziei 150 A din22 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi23 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4234/2001. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5679/2001. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
