ICCJ. Decizia nr. 4566/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4566
Dosar nr. 5993/2001
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 13432 din 10 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă cererea de intervenţie formulată în nume propriu de N.A.G. şi M.A., în cadrul acţiunii iniţiate de Primăria Municipiului Bucureşti, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 260/27322 din 30 septembrie 1996 încheiat între pârâţii S.C. H.N. S.A. şi T.T. şi T.A. cu privire la apartamentul situat la etajul I al imobilului din Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că intervenienţii sunt proprietarii imobilului în litigiu, conform sentinţei civile nr. 15904 din 22 decembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, şi că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare atât Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatarul său S.C. H.N. S.A. în calitate de vânzător, cât şi pârâţii T.T. şi T.A. în calitate de cumpărători, au cunoscut că imobilul a fost revendicat şi redobândit de foştii proprietari. S-a reţinut reaua credinţă şi complicitatea părţilor contractante în fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Apelul declarat de pârâţii T.T. şi T.A. împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 533 din 28 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţie menţinută în recurs prin Decizia nr. 2057 din 29 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Considerând că hotărârile menţionate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a declarat recursul în anulare de faţă, conform art. 330 pct. 2 C. proc. civ., solicitând casarea lor şi pe fond respingerea acţiunii.
Se susţine că din interpretarea prevederilor art. 966 şi art. 968 C. civ. rezultă că vânzarea lucrului altuia constituie motiv de nulitate absolută, atunci când este fondată pe o cauză ilicită, adică ambele părţi cunoşteau faptul că vând, respectiv cumpără lucrul altuia.
În speţă contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, a fost perfectat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi HG nr. 20/1996 cumpărătorii având credinţa că dobândesc un apartament aflat în proprietatea statului. Se susţine că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, în baza decretului de naţionalizare şi că hotărârea de retrocedare nu le este opozabilă pârâţilor, întrucât nu au figurat ca părţi în acel litigiu.
În final se consideră că prezumţia de bună credinţă a pârâţilor nu a fost răsturnată, nici în raport de declaraţia autentificată din 12 noiembrie 1996, fiind dată după perfectarea vânzării.
Recursul în anulare nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:
Este de necontestat în speţă că anterior perfectării actului de vânzare-cumpărare a cărui anulare se solicită s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 15904 din 22 decembrie 1995a Judecătorieisector1 Bucureşti,definitivăşiirevocabilă prin neapelare, prin care a fost admisă acţiunea reclamanţilor N.A.G. şi M.A.‚ împotriva Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N. S.A., constatându-se că reclamanţii sunt proprietarii imobilului situat în Bucureşti, dispunându-se obligarea pârâţilor de a lăsa imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie a reclamanţilor.
Cu toate acestea, la 30 septembrie 1996 Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C. H.N. S.A., care fusese parte în procesul menţionat mai sus, şi fusese notificat să nu înstrăineze imobilul la data de 23 iunie 1996, a vândut apartamentul situat la etajul I al imobilului în litigiu pârâţilor T.T. şi T.A.
Din datele prezentate rezultă că la data perfectării vânzării, imobilul nu se mai află în proprietatea vânzătorului, fiind retrocedat fostului proprietar prin hotărâre irevocabilă.
Prin urmare, pentru că vânzarea vizează bunul altuia, rezultă că este de analizat validitatea actului sub aspectul obiectului vânzării, care în situaţia din speţă era sustras prerogativei de dispoziţie.
Este adevărat, astfel cum se susţine şi prin recursul în anulare că nu în toate cazurile nicipractica şi nici doctrina nu au înţeles să recunoască în toate cazurile eficienţa distructivă a principiului legat de obiectul actului juridic.
În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului, a fost preferat cel din urmă, din raţiuni ce ţin de asigurarea securităţii circuitului civil şi al stabilităţii raporturilor juridice.
Dar, pentru a se ajunge la această soluţie este necesar a fi întrunite două condiţii cumulative privind eroarea asupra calităţii de proprietate a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună şi unanimă şi de asemenea invincibilă şi o altă condiţie privind buna credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă.
O astfel de conduită nu poate fi reţinută, faţă de pârâţii intervenienţi T.T. şi T.A., care au semnat declaraţia, ce a fost autentificată sub nr. 6082 din 12 noiembrie 1996, în cuprinsul căreia se menţionează că luând cunoştinţă de comunicarea S.C. H.N. S.A. că acest spaţiu a format obiectul unui litigiu, declară că înţelege să cumpere în conformitate cu Legea nr. 112/1995, HG nr. 20/1996, pe riscul lor. În final se consemnează că prin această asumare a riscului, cumpărătorii înţeleg să se supună oricărei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, în legătură cu acest spaţiu, care le va fi complet opozabilă.
Este adevărat că declaraţia la care s-a făcut referire a fost autentificată după încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care instanţele au hotărât că exista cauza de nulitate, dar termenii folosiţi şi cuprinsul ei fac dovadă deplină că cei în cauză au avut cunoştinţă, au fost încunoştiinţaţi chiar de vânzător despre existenţa procesului de retrocedare şi cu toate acestea au cumpărat pe riscul lor, ceea ce nu au făcut celelalte şapte familii de chiriaşi ai aceluiaşi imobil.
În această situaţie, rezultă că în raport de ambele părţi care au participat la perfectarea vânzării, prezumţia de bună credinţă a fost înlăturată, caz în care soluţia adoptată de cele 3 instanţe care s-au pronunţat în cauză este legală şi temeinică.
Aşadar, recursul în anulare, întemeiat pe o încălcare esenţială a legii ceea ce ar fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, este neîntemeiat urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Primarul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 13432 din 10 septembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, deciziei nr. 533/A din 28 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti,secţiaa IV-a civilă, precum şi împotriva deciziei nr. 2059 din 29 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4578/2001. Civil. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4559/2001. Civil → |
|---|
