CSJ. Decizia nr. 46/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 46
DOSAR NR. 2393/2001
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2003
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâţii R.A. " L " şi continuat de R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr.121/A din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat recurenţii-pârâţi R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, prin consilier juridic E.O.şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, reprezentat de consilier juridic O.O., care răspunde şi pentru intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi intimatul-reclamant S.F.V., reprezentat de avocat N.R.B.
Procedura completă.
Consilier juridic E.O.depune la dosar ordinul de plată a taxelor judiciare de timbru totalizând 51.280.400 lei şi 200.000 lei timbru judiciar, plătite de R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, potrivit obligaţiei stabilite prin încheierea de la 5 iunie 2002.
Având cuvântul, consilier juridic E.O.solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat; solicită, de asemenea, ca, în cazul respingerii recursului, să fie admisă cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti şi să fie obligată către R.A. A.P.P.S., la plata sumei reactualizate plătite pentru imobilul în litigiu, precizată la valoarea de 500.752.883 lei.
Pune concluzii de admitere a recursului formulat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul general.
Consilier juridic O.O. cere admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei şi, pe fond, respingerea acţiunii, iar cu privire la admiterea cererii de chemare în garanţie, lasă soluţia la aprecierea instanţei.
Avocat N.R.B. pune concluzii în sensul respingerii celor două recursuri.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii în acelaşi sens.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 decembrie 1999 reclamantul S.F.V.a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi R.A. „ L"pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului din Bucureşti, str.Muzeul Zambaccian nr.15, sectorul 1, (colţ cu Intrarea Col. Blaremberg nr.2), compus din teren în suprafaţă de 1.620 mp şi construcţii şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că imobilul revendicat a aparţinut în proprietate autoarei sale F.N.M.. Aceasta a decedat la data de 3 decembrie 1954 şi potrivit certificatului de moştenitor suplimentar nr.29/955 din 3 octombrie 1956, reclamantul, în calitate de fiu, este unicul moştenitor al proprietarei. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, în mod nelegal, deoarece constituia singura proprietate a reclamantului, fiind, totodată, şi locuinţa sa.
La data de 6 martie 2000 pârâta R.A. " L " a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului la: 12.977.098 lei contravaloarea unor lucrări executate la imobilul revendicat; 29.797.632 lei contravaloarea impozitelor şi taxelor plătite de pârâtă pentru imobil în perioada 1992 – 31 decembrie 1999; actualizarea acestor sume în raport cu rata inflaţiei; încuviinţarea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei asupra imobilului litigios, până la plata integrală şi efectivă a sumelor actualizate.
În motivarea cererii reconvenţionale s-a învederat că imobilul a fost transmis pârâtei de Primăria Municipiului Bucureşti în baza deciziei nr.396/1990, în prezent nemişcătorul fiind închiriat unei ambasade. Pârâta a efectuat o serie de lucrări de îmbunătăţire a rezistenţei construcţiei, lucrări de sporire a confortului şi a condiţiilor de folosinţă, de reparaţii, de întreţinere şi de dotare în valori ce se solicită actualizate cu indicele de inflaţie.
La aceeaşi dată, pe cale separată, pârâta R.A. " L " a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti pentru ca, în situaţia admiterii acţiunii principale în revendicare, chemata în garanţie să fie obligată să o despăgubească pe pârâta R.A. " L " cu preţul, actualizat cu indicele de inflaţie, pe care l-a plătit pentru imobil.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă prin sentinţa nr.1050 din 31 octombrie 2000, a admis acţiunea principală şi în parte cererea reconvenţională. A obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str.Muzeul Zambaccian nr.15 (colţ cu Intrarea Col.Blaremberg nr.2), sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 1620 mp şi construcţii. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei R.A. " L "suma de 148.115.000 lei reprezentând contravaloare reparaţii.
Au fost respinse ca neîntemeiate capătul din cererea reconvenţională privind obligarea reclamantului la plata impozitului pe perioada 1992-1999, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta R.A. " L ".
Sentinţa tribunalului a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr.121/A din 12 martie 2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi R.A. „L" .
Pentru a pronunţa aceste hotărâri instanţele au reţinut şi motivat că imobilul litigios a fost proprietatea mamei reclamantului – numita F.M., terenul în suprafaţă de 1520 mp fiind dobândit prin cumpărare în baza contractului autentificat sub nr.39418/30 noiembrie 1938 şi transcris sub nr.34334/1938 de Tribunalul Ilfov, iar construcţiile au fost edificate ulterior, până la data întocmirii procesului-verbal nr.7200/308/1940 de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare Bucureşti.
Cum autoarea reclamantului era casnică iar imobilul în litigiu era singura ei proprietate, fiind folosit cu destinaţia de locuinţă şi cum în speţă nu s-a dovedit că aceasta se încadra în categoria celor prevăzute de dispoziţiile art.I din Decretul nr.92/1950, instanţele au apreciat că imobilul a fost nelegal naţionalizat, statul neavând asupra acestui bun un titlu valabil dobândit.
S-a mai reţinut că potrivit art.1344-1345 C.civ., texte invocate de pârâta R.A. „L ", cumpărătorul are dreptul la daune-interese reprezentând diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare între data contractului şi aceea a deposedării cumpărătorului. În acest sens reclamantul a fost obligat la plata tuturor cheltuielilor necesare şi utile, în sumă de 148.115.000 lei, pe care să le plătească pârâtei R.A. „L ". Cum pârâta nu a făcut dovada efectuării şi a altor cheltuieli şi îmbunătăţiri şi cum vânzătorul este garant pentru aceste daune-interese numai în subsidiar, instanţele au apreciat că se impune soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie. Referitor la cererea pârâtei R.A. " L " privind restituirea preţului plătit pentru imobil, actualizat în raport de indicele de inflaţie, instanţele au reţinut că prin probatoriul administrat, cererea nu a fost dovedită. Astfel, simpla dispoziţie de plată din 30 decembrie 1991, confirmă doar plata sumei de 171.324.193 lei pentru totalitatea imobilelor transferate pârâtei prin Decizia nr.395/1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, nici la instanţa de fond şi nici în apel pârâta nu a menţionat care a fost preţul efectiv plătit pentru imobilul în litigiu.
S-a apreciat că pârâta R.A. „L " va putea solicita restituirea preţului achitat pentru imobilul litigios, precum şi valoarea actualizată a acestuia, atunci când va cunoaşte suma de bani pe care a plătit-o.
Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului în termen legal au promovat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi R.A. „L ".
În motivarea recursului pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că în mod greşit instanţele au apreciat că imobilul a trecut cu titlu nevalabil în proprietatea statului deoarece autoarea reclamantului F.N.M. era casnică, categorie socială care nu era exceptată de la aplicarea Decretului nr.92/1950. Pârâtul Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă deoarece la data introducerii acţiunii în revendicare bunul nu se mai afla în posesia sa, ci în posesia pârâtei R.A. „ L ", transmisiunea făcându-se prin Decizia nr.396/1990.
Pârâta R.A. „L " a susţinut în recursul declarat că reclamantul nu a efectuat dovada că autoarea sa, fiind casnică la data aplicării Decretului nr.92/1950, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare. În mod greşit a fost repinsă cererea de chemare în garanţie cât timp imobilul a fost preluat de R.A. " L " cu plată de la Primăria Municipiului Bucureşti în baza deciziei nr.396/1990.
Întrucât după promovarea celor două recursuri, prin Ordonanţa de Urgenţă nr.32/21 martie 2002, R.A. „L " a fost comasată prin absorţie de către R.A. „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", s-a dispus introducerea în cauză a acestei din urmă regii care a înţeles să continuie judecata căii de atac exercitată de regia absorbită.
Examinând cele două recursuri declarate în cauză, constată următoarele:
Imobilul revendicat de reclamant, situat în Bucureşti, str.Muzeul Zambaccian nr.15, sectorul 1 a aparţinut în proprietate mamei reclamantului – numita M. N. F. Terenul a fost dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.39418/30 noiembrie 1938 de Tribunalul Ilfov – Secţia notariat şi transcris la acelaşi tribunal sub nr.34334/1938. Construcţia, compusă din subsol, parter, etaj şi mansardă a fost dobândită de M.N.F. prin edificare, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 25 octombrie 1940 de judecătorul delegat cu întocmirea lucrărilor de înfiinţare a cărţilor funciare.
Nemişcătorul a fost naţionalizat de la M.N.F. potrivit prevederilor Decretului nr.92/1950, poz.2670, fiind necontestat de părţi că la data naţionalizării proprietara era casnică, iar bunul constituia singura ei proprietate imobiliară.
Potrivit certificatului de moştenitor suplimentar nr.29/955 din 3 octombrie 1956 (fila 2 dosar de fond), M. F. a decedat la3 decembrie 1954, iar reclamantul, în calitate de fiu, a cules întreaga avere succesorală.
Conform art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Reglementarea pe care o consacră textul citat porneşte de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menţionat aparţin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enunţate de textul examinat. În caz contrar, în situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Astfel, la data când imobilul a fost naţionalizat de la autoarea reclamantei, era în vigoare Constituţia din anul 1948, care, în art.8 prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială.
Nu se poate afirma în speţa dedusă judecăţii că Decretul nr.92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art.480 C.civ.rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art.481 din acelaşi cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naţionalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, perspectivă din care se privesc ca lipsite de relevanţă afirmaţiile din recursurile pârâţilor referitoare la statutul de casnică al autoarei reclamantului, statut, care, de altfel, nu-i conferea acestuia apartenenţa la o anumită clasă socială pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile art.I din Decretul nr.92/1950.
Este adevărat că, efect al deciziei nr.396/1990, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a pierdut posesiunea bunului revendicat în favoarea R.A. „L ", la rândul ei, comasată, prin absorţie, de R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat. Nu mai puţin adevărat este că, în speţă, autoarea reclamantului a pierdut posesia nemişcătorului ca urmare a unui act de autoritate al statului prin care s-au creat situaţii juridice noi cu privire la acest bun.
Şi intenţia legiuitorului este aceea că statul are calitate procesuală pasivă în astfel de litigii, mai mult, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu şi cu instituţiile ce reprezintă statul. Argumentul de text îl reprezintă tot prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului pentru bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă acestea au intrat în proprietatea statului cu respectarea, printre altele, şia legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Pe cale de consecinţă, indiferent dacă bunul a fost ori nu înstrăinat de către stat, ulterior naţionalizării, unor terţi subdobânditori – persoane fizice sau juridice, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naţionalizate, statul este reprezentat la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale de instituţiile prevăzute de art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998, astfel că pârâtul-recurent Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, are calitate procesuală pasivă.
Pentru considerentele arătate, atât recursul promovat de pârâtul Municipiul Bucureşti, cât şi primul motiv de casare din recursul pârâtei R.A. „ L " se privesc ca nefondate şi vor fi soluţionate în consecinţă.
Este însă fondat recursul declarat de pârâta R.A. „L " privitor la modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie.
Prin intermediul acestei cereri pârâta R.A. „ L " a solicitat ca în cazul admiterii acţiunii în revendicare, chemata în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, care i-a transmis bunul în schimbul unui preţ, să fie obligată să o despăgubească pe pârâta evinsă cu preţul plătit pentru nemişcător, actualizat cu indicile de inflaţie. Instanţele au respins acest demers judiciar cu motivarea că din dispoziţia de plată datată 30 decembrie 1991 rezultă o sumă globală pentru mai multe imobile transferate pârâtei în baza aceleeaşi decizii, nerezultând preţul efectiv plătit pentru imobilul în litigiu şi că cererea de chemare în garanţie poate fi actuală numai atunci când pârâta beneficiară a bunului va cunoaşte suma de bani plătită pentru imobil.
Potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea obligaţii în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă persoană. În principiu, obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros.
Prin urmare, obligaţia de garanţie sau de despăgubire, care justifică incidenţa instituţiei discutate, există nu numai în materie contractuală, cum este cazul actelor juridice de vânzare-cumpărare, dar şi în cazul oricărei transmisiuni de bunuri, singura condiţie fiind ca remiterea lor să fie cu titlu oneros.
Cum, în speţă, este necontestat că pentru bunul transmis chemata în garanţie a primit un preţ, cererea prin care se solicita restituirea preţului actualizat, trebuia admisă, întrucât obligaţia de despăgubire a devenit actuală în momentul deposedării pârâtei de bun ca efect al admiterii acţiunii în revendicare.
Desigur că instanţele, respingând cererea de chemare în garanţie au confundat actualitatea obligaţiei de despăgubire cu dificultatea probatorie rezultată din stabilirea preţului concret plătit pentru imobilul litigios de către pârâtă, dificultate ce putea fi evitată ori înlăturată prin administrarea şi a altor dovezi, cum ar fi o expertiză de specialitate. De altfel, în recurs (fila 5), printr-o notă a serviciului de contabilitate, pârâta a precizat preţul plătit pentru imobil în anul 1991 (525.173 lei), care, actualizat la nivelul anului 2000 era de 500.752.883 lei.
Faţă de cele ce preced şi numai în limitele precizate, se va admite recursul declarat de pârâta R.A. „ L " şi continuat de R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, vor fi casate hotărârile pronunţate doar în aceste limite şi se va trimite cauza la instanţa de fond pentru rejudecarea, pe bază de dovezi, a cererii de chemare în garanţie.
Se constată deasemenea că şi acţiunea reconvenţională a aceleeaşi pârâte nu a primit, pentru anumite capete de cerere, o rezolvare legală ori pentru alte capete de cerere s-au comis chiar omisiuni de pronunţare (de exemplu, solicitarea dreptului de retenţie), dar cum pârâta nu a înţeles să le critice în recurs, atari greşeli de judecată nu pot fi reformate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta R.A. " L " şi continuat de R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr.121/A din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr.1050 din 31 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă numai în partea referitoare la soluţionarea cererii de chemare în garanţie formulată de R.A. " L " şi trimite cauza la acelaşi tribunal spre rejudecare numai în aceste limite.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul general împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4639/2001. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4578/2001. Civil. Recurs → |
|---|
