ICCJ. Decizia nr. 4872/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4872
Dosar nr. 3204/2001
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 16 iulie 1999 reclamanta T.G.A. a chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, D.C.M. şi C.M., solicitând a se constata că imobilul situat în sectorul 1 Bucureşti, a fost preluat abuziv prin naţionalizare, drept urmare a se constata inopozabilitatea şi ineficienţa legală a contractelor de închiriere nr. 70413 şi 70414 din 3 august 1995 încheiate de părţile pârâte din prezenta acţiune şi, ca o consecinţă firească, pârâţii să fie obligaţi a preda reclamantei în deplină şi exclusivă proprietate şi liniştită posesie şi folosinţă spaţiile ocupate de pârâţii persoane fizice închiriate prin contractele amintite.
Ulterior reclamanta şi-a extins acţiunea şi împotriva pârâtului S. A., care ocupa fără titlu garajul imobilului.
Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâţilor la plata echivalentului lipsei de folosinţă, estimat provizoriu la 200.000.000 lei, sub rezerva unei expertize de specialitate. La acest capăt de cerere reclamanta a renunţat ulterior.
În drept au fost invocate prevederile art.8, art. 10 şi art. 11 din Constituţie, art. 480 şi art. 481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 26.01.2001, Tribunalul Bucureşti, secţiaa IV-a civilă, a admis excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti în ce priveşte capătul III din acţiune, respectiv revendicarea imobilului.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta T.G.A. şi s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu.
Au fost obligaţi pârâţii D.C.M.şi C.M. să lase în deplină proprietate şi liniştită folosinţă parterul şi anexele din imobilul situat în Bucureşti,spaţiu prevăzut în contractele de închiriere nr.70414 şi 70413 ambele din 3.08.1995, a fost obligat pârâtul S.A. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită folosinţă garajul din subsolul imobilului proprietatea reclamantei, imobil indicat mai sus.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că imobilul a aparţinut lui I.G.I., autorul reclamantei, care era salariat deci exceptat de la aplicarea măsurii naţionalizării şi cu toate acestea prin Decretul nr. 92/1950 s-a dispus abuziv trecerea imobilului la stat.
Prin Hotărârea nr. 173/27 ianuarie 1997, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Municipiului Bucureşti a restituit reclamantei imobilul şi garajul în natură, predarea având loc la 24 martie 1997 prin procesul verbal aflat la dosar.
Astfel, primul capăt de cerere din acţiunea reclamantei, privind preluarea abuzivă a imobilului de către stat, a fost admis.
Cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa de fond a reţinut că pârâţii D.C.M. şi C.M. au fost titularii contractelor de închiriere pentru spaţiile locative arătate în anexele la contracte, durata închirierii s-a prelungit conform Legii nr. 17/1994 până la 18 aprilie 1999. După această dată, pârâţii nu mai au titlu locativ, tribunalul apreciind ca întemeiată acţiunea în revendicare formulată împotriva acestora, precum şi împotriva pârâtului S.A., introdus ulterior în cauză, care ocupă garajul imobilului fără a prezenta un titlu locativ justificativ.
Întrucât imobilul nu mai este în proprietatea şi posesia statului, instanţa a apreciat ca întemeiată excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti în acţiunea în revendicare formulată de reclamantă.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii D.C.M. şi C.M.
În motivarea apelului, pârâţii au susţinut că în mod greşit s-a admis cererea referitoare la retrocedarea imobilului, în condiţiile în care o cerere identică a fost deja soluţionată prin sentinţa civilă nr. 13741/1999, şi se impunea respingerea cererii pentru existenţa autorităţii lucrului judecat.
De asemenea greşit s-a admis şi al doilea capăt de cerere privind obligarea apelanţilor pârâţi la restituirea imobilului, deoarece la data când ei au solicitat cumpărarea apartamentelor nu exista pe rolul instanţelor nici o acţiune privitoare la revendicarea imobilului aflat în litigiu, iar contractele lor de închiriere s-au prelungit de drept prin efectul OUG nr. 40/1999, ceea ce face ca acţiunea în revendicare împotriva lor să nu poată fi primită.
Prin Decizia civilă nr. 274 din 15 mai 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pârâţilor.
Cu privire la prima critică, curtea de apel a reţinut că nu există autoritate de lucru judecat, în litigiul finalizat prin sentinţa civilă nr. 13741/1999 apelanţii au cerut să se constate nelegalitatea hotărârii nr. 173/1997 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care s-a dispus restituirea imobilului în favoarea intimatei-reclamante, invocându-se prevederile art. 3 şiart. 9 din Legea nr. 112/1995, iar prezenta cauză are ca obiect revendicarea fondată pe prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi art. 8, art. 10 şi art. 11 din Constituţie, deci nu există tripla identitate pretinsă de art .1201 C. civ.
Existenţa sau inexistenţa unui litigiu privind imobilul la data la care apelanţii au vrut să cumpere apartamentele nu are nici o relevanţă, în condiţiile în care ei nu au cumpărat apartamentele.
Referitor la contractele de închiriere, corect a reţinut prima instanţă că ele au fost prelungite conform Legii nr. 17/1994 până la 18 aprilie 1999 când şi-au încetat valabilitatea şi în privinţa lor nu a operat prorogarea legală în condiţiile OUG nr. 40/1999.
Beneficiul prelungirii locaţiunii în temeiul OUG nr. 40/1999 nu este aplicabil apelanţilor pârâţi întrucât din probele administrate, mai ales expertiza ordonată, rezultă că ei împiedică folosinţa normală a imobilului, caz prevăzut în art. 13 lit.i) din OUG, care face ca prelungirea contractului să nu opereze.
Reclamanta a introdus recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, dar ulterior a declarat personal în instanţă la 13 martie 2002 că renunţă la judecarea lui.
Împotriva deciziei au declarat recurs şi pârâţii D.C.M. şi C.M., cu invocarea motivelor de casare prevăzute în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea lui, casarea deciziei, admiterea apelului lor şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii faţă de recurenţii pârâţi.
În argumentarea recursului, pârâţii recurenţi invederează că în mod eronat au reţinut instanţele trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului, deşi temeiul juridic al preluării a fost Decretul nr.92/1950, iar art. 645 C. civ. enumeră legea printre modurile de dobândire ale proprietăţii, aşadar acest prim capăt de cerere al acţiunii intimatei reclamante se impunea a fi respins, recurenţii fiind chiriaşi, nu au calitate procesuală pasivă.
Hotărârea instanţei de apel, ca şi sentinţa primei instanţe, au fost date cu aplicarea greşită a legii, atunci când au reţinut că închirierea, a cărei durată s-a prelungit prin Legea nr. 17/1994, a încetat la 18 aprilie 1999, iar reînnoirea contractelor în baza OUG nr. 40/1999 nu putea opera în beneficiul recurenţilor deoarece ei au împiedicat folosirea normală a locuinţei, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat.
Această constatare este însă eronată, susţin recurenţii, nu se sprijină pe nici o probă şi nu sunt incidente prevederile art. 13 lit. i) din OUG nr. 40/1999 invocate în motivarea deciziei, urmând ca intimata reclamantă să se conformeze prevederilor art. 10 alin. (1) din OUG, notificările trimite anterior datei adoptării acestui act normativ nu au nici o relevanţă juridică.
Recursul declarat de pârâţi este întemeiat, urmează a se admite, a casa Decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru motivele ce se vor expune.
În motivarea apelului declarat împotriva sentinţei, pârâţii D.C.M. şi C.M. au susţinut că deţin calitatea de chiriaşi, contractele lor de închiriere au fost prelungite de drept, astfel că acţiunea în revendicare formulată împotriva lor nu poate fi admisă.
Instanţa de apel nu a examinat acest motiv de apel, enunţând, pentru a-l respinge, un singur argument, pe care nu l-a invocat nici chiar intimata reclamantă în cererea introductivă de instanţă, acela că apelanţii împiedică folosirea normală a locuinţei prin numărul mare de autoturisme aflate în curte şi utilizarea anexelor gospodăreşti în care cresc păsări de curte şi animale.
Această constatare efectuată de expert şi consemnată în raportul de expertiză nu este confirmată de nici o altă probă şi, deşi prevăzută în art. 13 lit. i) teza a 2-a din OUG nr. 40/1999 ca motiv de neprelungire a contractului de închiriere, nu este aplicabilă cauzei.
Pentru a înlătura beneficiul prelungirii închirierii, împiedicarea folosirii locuinţei trebuie în primul rând dovedită, ceea ce nu s-a făcut, iar în al doilea rând acest caz de neprelungire a contractelor de închiriere implică săvârşirea de fapte grave şi repetate, care impiedică efectiv folosirea spaţiului locativ, aspecte de asemenea nedovedite şi nici măcar invocate de partea intimată.
Instanţa de apel nu a fost preocupată în a examina titlurile locative al recurenţilor, dacă contractele lor de închiriere au existat valabil şi dacă s-au prelungit de drept şi în temeiul căror dispoziţii legale şi nici dacă raporturilor locative analizate le sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 112/1995 sau cele înscrise în art. 2, art. 9 şi art. 10 din OUG nr. 40/1999 aprobată prin Legea nr. 241 din 16 mai 2001.
Aspectul rămas neelucidat de instanţă, acela al existenţei sau inexistenţei calităţii de chiriaş a recurenţilor, este hotărâtor în soluţionarea pricinii privind capătul de cerere prin care intimata reclamantă a solicitat obligarea recurenţilor de a-i preda în deplină şi exclusivă proprietate şi liniştită posesie şi folosinţă spaţiile ocupate, închiriate prin contractele de închiriere nr. 70413/1995 şi 70414/1995, întemeindu-şi cererea pe dispoziţiile art. 480 şiart. 481 C. civ.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Astfel spus, prin acţiunea în revendicare, o persoană cere să i se recunoască în justiţie dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Este o acţiune petitorie ce tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate, îndreptată împotriva celor care deţin posesia asupra bunului.
Faţă de cele arătate, având în vedere caracteristicile acţiunii în revendicare, ce formează unul din capetele de cerere ale prezentului litigiu, instanţa, după ce va stabili dacă recurenţii au sau nu calitatea de chiriaşi în raport de dispoziţiile legale deja amintite, va analiza dacă în cauză sunt întrunite faţă de recurenţi condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în revendicare.
În interesul lămuririi stării de fapt, a titlului în temeiul căruia recurenţii ocupă spaţiile locative revendicate, aspecte decisive în rezolvarea cauzei, se va dispune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, ţinând seama de considerentele prezentei decizii.
În temeiul art. 246 C. proc. civ., coroborat cu art. 298 şiart. 316 C. proc. civ. se va lua act de renunţarea recurentei reclamante la judecarea recursului său.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii D.C.M. şi C.M. împotriva deciziei nr. 274 din 15 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Ia act de renunţarea la judecata recursului formulat de recurenta-reclamantă T.G.A., împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 49/2001. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4827/2001. Civil. Anulare brevet. Recurs → |
|---|
