ICCJ. Decizia nr. 4945/2001. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4945
Dosar nr. 594/2001
Şedinţa publică din 1 iulie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 27 ianuarie 1998, reclamanta Societatea Naţională a Căilor Ferate Române a chemat în judecată pârâtele SC M. SA şi SA R., pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să dispună obligarea acestora a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie hotelul R. situat în Mamaia, anexele, terenul aferent şi la cheltuieli de judecată ocazionate de proces.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., reclamanta a arătat că este proprietara acestuia, potrivit delimitărilor stabilite prin P. ul nr. 252/1992 de către SC
P. SC Constanţa, privind identificarea şi localizarea în structura urbanistică actuală a proprietăţilor imobiliare ale SNCFR, „Memoriul Justificativ" şi planul de situaţie.
Se mai arată că dovada dreptului de proprietate rezultă din prevederile Legii turismului din 29 februarie 1936 şi Legii nr. 3047/1938, care atestă că "proprietar al imobilului este numai R.A. CFR, administrarea acestuia făcându-se numai împreună cu ONT", iar art. 12 arată că „Hotelurile construite vor rămâne în deplină proprietate a CFR".
S-au indicat în acest sens şi inventarierile ulterioare (1940, 1943, 1947) care atestă că hotelul aparţine R.A. CFR, concesionat în anul 1948 de ONT Bucureşti, precum şi Anexa la tabelul imobilelor naţionalizate în judeţul Constanţa, Decretul nr. 92/1950, care la poziţia 41 înscrise „fost CFR M.– imobil complet", aşa încât şi în momentul naţionalizării situaţia juridică indică drept proprietar CFR.
Conform art. 8 din Legea nr. 118/1937 de exploatare şi poliţie a CFR, prevede că „orice teren sau imobil – proprietate a administraţiei CFR nu poate fi schimbat, cedat sau vândut sub nici o formă", această lege fiind abrogată prin Legea nr. 129/1996.
A mai arătat reclamanta că, în calitate de „succesoare în drepturi a fostei R.A. CFR", hotelul a fost naţionalizat cu încălcarea art. 8 din Legea nr. 118/1937 şi art. 12 Legea nr. 129/1996.
La termenul din 11 martie 1998, pârâta SC R. SA a opus reclamantei întâmpinare, prin care solicită respingerea acţiunii, iar prin răspunsul la întâmpinare reclamanta SN CFR şi-a precizat punctul de vedere referitor la apărarea pârâtei.
Prin sentinţa civilă nr. 75 din 7 februarie 2000, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, a dispus obligarea părţilor SC M. SA, SC R. SA să lase Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR SA în deplină proprietate şi liniştită posesie Hotelul R., terenul în suprafaţă de 10.964 mp, construcţie compusă din parter şi 4 etaje, în suprafaţă construită de 2.524,18 mp şi anexe parter – 134,13 mp, precum şi la 1.500.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în esenţă, că imobilul este înscris la inventarierea din 1940 a vilelor şi hotelurilor din Staţiunea M. la poziţia nr. 15 – R.A. CFR – Comitetul Hotelurilor ONT în calitate de administrator.
Apoi, la inventarul din anul 1947, în tabloul de proprietari de vile, figurează la poziţia 34 Hotelul R. R.A. CFR, fiind scutit de rechiziţie în tabelul cu vile din M. poziţia 15, acelaşi imobil fiind totodată înscris şi în inventarul general al R.A. CFR din 31 martie 1943 şi a celui din anul 1948.
S-a mai reţinut că reclamanta a avut în posesie imobilul din anul 1935 până la naţionalizare, preluarea acestuia de către stat a avut loc prin naţionalizare, conform Decretului nr. 92/1950, poziţia 41 din anexă şi din economia textului se reţine că acesta se referă numai la imobilele aparţinând persoanelor fizice, respectiv marea burghezie şi exploatatorii care deţin un număr mare de imobile, în trecut hotelul aparţinea unei persoane juridice, R.A. CFR, iar preluarea s-a realizat abuziv, deşi acest imobil era exceptat de la naţionalizare.
S-a concluzionat că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, chiar şi în lipsa unei autorizaţii de construcţie nominală, având în vedere că de la ridicarea imobilului au trecut peste 55 de ani şi cum pârâtele nu posedă vreun titlu de proprietate, în cadrul acţiunii în revendicare s-au comparat posesiile.
Ca atare, s-a apreciat din materialul probator că reclamanta a avut în posesie imobilul din 1935, până la naţionalizare, iar pârâta a avut posesia din 1960, că aceasta din urmă nu a fost exercitată cu rea credinţă cât timp la data înfiinţării sale ca persoană juridică i-a fost transmis bunul în administrare, însă aceasta nu are valoarea constituirii unui titlu legal, deoarece imobilul nu a fost construit de către stat din fondurile proprii pentru a-i aparţine, cu titlul de proprietate.
De asemenea s-a concluzionat în considerentele aceleiaşi sentinţe civile că Hotelul R. a aparţinut unei persoane juridice, respectiv RA CFR Bucureşti, fiind folosit în sistem circuit închis, pentru salariaţii acesteia, iar măsura naţionalizării a avut un caracter abuziv.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele pârâte. Astfel, în apelul declarat de SC M. SA se critică soluţia instanţei de fond, în sensul că, în mod greşit s-a considerat că Decretul nr. 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă şi că SC M. SA nu are titlu de proprietate, invocându-se prevederile Legii nr. 15/1990, HGR. nr. 1041/1990 şi Ordinul Ministrului Turismului nr. 154/1990, acte normative care statuează că unităţile de cazare şi alimentaţie publică din staţiunea M. aparţin de drept SC M. SA.
S-a menţionat totodată că nu poate fi acceptat titlul de proprietate ca fiind „prezumat", întemeiat pe „deducţii, mai mult sau mai puţin logice", căci a consemna din „literatura beletristică", o listă de inventar sau o dispoziţie legală generică nu constituie titlul de proprietate asupra unui bun individual determinat.
De asemenea s-a criticat şi interpretarea potrivit cu care instanţa a apreciat că reclamanta ar fi edificat construcţia hotelului în lipsa probelor, întrucât în proiectul nr. 252/1992 al SC P. SA s-a menţionat că „nu s-au găsit acte referitoare la titularul investiţiei şi terminarea construcţiei".
Calea de atac promovată de S.C. R. SA vizează: lipsa titlului de proprietate al reclamantei, greşita apreciere în cadrul acţiunii în revendicare a posesiei, ca situaţie de fapt, preconstituind dreptul de proprietate, contribuţia de numai 2% a reclamantei, percepută din beneficiul biletelor de călătorie, la construcţia realizată pe terenul Statului şi cu aportul Primăriei Constanţa: greşita alegere de către reclamantă a temeiului dobândirii dreptului, ca fiind acţiunea în revendicare, în raport de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, care creează cadrul legal pentru retrocedarea imobilelor cu destinaţie de locuinţe.
Motivelor de apel, reclamanta SN CFR SA le-a opus întâmpinare, în conţinutul căreia au fost făcute precizări referitoare la modul de dobândire a calităţii de proprietară, ca efect al contribuţiei de 2% din taxele de călătorii.
Prin Decizia nr. 265 din 8 noiembrie 2000, Curtea de Apel Constanţa a admis ambele apeluri şi a schimbat în tot sentinţa nr. 75 din 7 februarie 2000, în sensul respingerii acţiunii reclamantei Compania Naţională Căi Ferate CFR SA.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar a dat o altă interpretare raportului juridic dedus judecăţii, apreciind că Hotelul R. a trecut în mod legal în proprietatea Statului, prin Decretul nr. 92/1950, iar modul de dobândire a dreptului de proprietate, a urmat calea stipulată de prevederile art. 645 C. civ., potrivit cu care, „proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune"; că Legea nr. 118/1937 (art. 8) care instituie dreptul de dispoziţie asupra proprietăţii CFR nu se poate exercita, decât în puterea legii, în speţă, prin Decretul nr. 92/1950, iar naţionalizarea s-a realizat prin acest act normativ, care are puterea unei legi, iar bunul imobil revendicat a trecut, prin efectul legii, iar proprietatea statului, ca act valid.
S-a considerat în analiza situaţiei juridice a imobilului, că dreptul dobândit de SC M. SA îşi are suportul în Legea nr. 15/1990 privind transformarea întreprinderilor în societăţi comerciale.
Prin HG nr. 1041/1990 a fost înfiinţată şi organizată, în baza şi în aplicarea acestei legi, S.C. M. SA, ca succesoare legală a fostei IHR Mamaia, stabilindu-se de către Guvern şi „capitalul social, în care a fost introdus Hotelul R.
S-a apreciat că din conţinutul hotărârii şi din anexa cu datele de identificare ale capitalului social nu rezultă că bunurile ar fi intrat cu alt titlu, decât ca proprietatea SC M., acţionar unic fiind Statul, situaţie menţinută şi după aplicarea Legii nr. 55/1991 privind privatizarea, după care, acţionar unic, în numele Statului a devenit F.P.S.
Ca atare, s-a concluzionat că Hotelul R., a intrat, în temeiul legii în proprietatea SC M. SA, titlul fiind consolidat pe dispoziţiile Legii nr. 15/1990, art. 20 alin. (2) şi ale art. 645 C. civ., şi că Statul a putut, la rându-i să transmită cu titlu valabil proprietatea dobândită legal, către SC M. SA şi apoi către SC R., M. SA.
Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA, criticând-o prin prisma următoarelor motive: neplata taxelor judiciare de timbru de către apelantele SC M. SA şi SC R. SA, greşita apreciere a instanţei, realizată în considerentele deciziei recurate, în sensul că „în lipsa titlurilor de proprietate, prima posesie recunoscută reclamantei constituie prezumţia de proprietate în favoarea sa", în raport de motivarea realizată de instanţa de fond; aprecierea eronată a situaţiei de fapt; neindicarea proprietarului la momentul naţionalizării imobilului; aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950 şi considerarea acestuia ca fiind titlu valabil pentru Stat, neluarea în considerare a practicii instanţelor de judecată în sensul că imobilele naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950, rămân de drept în proprietatea celor care le-au deţinut anterior acestei măsuri, încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 118/1937 de exploatare şi poliţie a Căilor Ferate Române; interpretarea necorespunzătoare a Legii nr. 99/1999 prin care s-a modificat şi completat OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale.
Motivele de recurs au fost încadrate de reclamantă în conţinutul pct. 5, 6, 7 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Prin întâmpinările depuse, intimatele-pârâte SC M. SA şi SC R. M. SA au răspuns la motivele de recurs solicitând respingerea acestora.
Sub toate aspectele invocate, criticile dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente.
Cât priveşte temeiurile încadrării motivelor de recurs în criticile prevăzute de pct. 5 şi 6 ale art. 304 C. proc. civ. este de precizat, pentru fidelitatea şi concordanţa dezvoltării criticilor expuse, că nu se indică vreun act procedural întocmit cu încălcarea dispoziţiilor legale, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Referitor la motivul de modificare a deciziei atacate conform pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., pe calea recursului promovat în cauză de către reclamantă este, în mod evident, indicat greşit, nefiind vorba de plus petita, întrucât prin Decizia apelată, s-a admis calea de atac şi s-a respins acţiunea.
Motivul de recurs referitor la neîndeplinirea obligaţiei de timbrare de către apelantele SC M. SA şi SC R. – M. SA nu este de primit.
Conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind plata taxelor judiciare de timbru, modificată prin OG nr. 11 din 29 ianuarie 1998 sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac referitoare la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada de 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 "precum şi cererile accesorii şi incidente", iar potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aceste scutiri se aplică tuturor părţilor din proces, însă numai în ceea ce priveşte obiectul scutit.
Fiind vorba de o acţiune în revendicare, rezultă din interpretarea prevederilor mai sus amintite că sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru în toate fazele judecăţii.
Cu privire la cel de-al doilea motiv este de precizat că nici acesta nu corespunde adevărului, întrucât interpretarea atribuită instanţei de apel de către recurentă, este în realitate a instanţei de fond.
De altfel, în considerente se precizează expres la pct. 2.2. „tribunalul reţine, în esenţă ..., astfel încât este evidentă confuzia reclamantei în a atribui instanţei de apel interpretarea ce formează obiectul criticilor.
În mod corect şi exhaustiv, instanţa de control judiciar ordinar a examinat situaţia de fapt, indicând succesiunea regimului juridic al imobilului, începând din anul 1935, prin schimbarea intervenită ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950 şi ulterior, prin Legile 15/1990, 99/1999.
Mai mult, la motivarea în drept, Capitolul II pct. 4 „situaţia legală a hotelului R." M. sunt descrise cronologic datele privind construcţia şi exploatarea hotelului până în anul 1950. Se menţionează astfel că în 1935 Consiliul Comunal al Primăriei Constanţa a iniţiat construirea unui hotel de lux de mare capacitate (adrese 42/35 – pag. 16 – Arhivele Statului) şi s-a aprobat plata Proiectului executat de arh. G.M. C., în anul 1936 (dosar nr. 48/36, poz. 52) vărsarea cotei de 100.000 lei din totalul de 700.000 lei, în 1937 Primăria Constanţa aprobă lucrările de alimentare a energiei electrice a noului hotel ONT.
Din actul emis de ONT Bucureşti – Comitetul hotelurilor CFR, la 27 august 1936 rezultă că între acesta şi arhitect s-a încheiat contractul de proiectare pentru suma de 700.000 lei (3,5% din valoarea construcţiei) şi totodată, s-a solicitat Primăriei Constanţa „să verse la ONT Bucureşti în contul „Comitetului Hotelului CFR" cota parte din suma de mai sus ce ar reprezenta executarea lucrărilor de construcţie, rămânând ca restul sumei reprezentând supravegherea construcţiei să fie luată în sarcina noastră".
Tot în detalierea situaţiei de drept, în considerentele deciziei criticate sunt evidenţiate aspecte legate de: cota parte de finanţare a Comitetului hotelurilor CFR, lucrările de execuţie, finanţate din procentul 2%, darea în exploatare, etc.
Referitor la motivul de recurs potrivit cu care reclamanta a criticat caracterul abuziv al preluării imobilului în baza Decretului 92/1950, este de precizat ca răspuns la criticile promovate în acest sens, că naţionalizarea instituită ca efect al acestui act normativ are caracter valid, instanţa de apel apreciind că preluarea s-a realizat în puterea legii, edictată de prevederile art. 645 C. civ.
Preluarea hotelului în proprietatea Statului s-a realizat în mod autonom de celelalte bunuri naţionalizate de la anumite persoane fizice, dispoziţiile din art. 1 pct. 3 „vizând toate hotelurile" înscrise în anexă, deci având o finalitate in rem şi nu in personam.
Ca atare, naţionalizarea a operat şi în baza art. 5 din Decretul 92/1950, fiind dovedit că imobilul a fost scutit de rechiziţie, întrucât, datorită războiului şi cutremurului din 1940, s-a aflat într-o stare avansată de degradare, fiind necesară repararea, reconstrucţia sa.
Nici motivul referitor la neindicarea proprietarului Hotelului R. la momentul naţionalizării nu este pertinent, întrucât, corect s-a reţinut de ambele instanţe că acesta aparţinea R.A.CFR, fiind concesionat în anul 1948 de ONT Bucureşti (a se vedea Decizia nr. 265/2000, dosar 3348/2000 al Curţii de Apel Constanţa).
Critica potrivit cu care Decretul nr. 92/1950 nu constituie titlu de trecere în proprietatea Statului nu poate fi primită pentru considerentele deja expuse, iar aceea care vizează încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 118/1937 nu constituie un motiv de reformare a hotărârii pronunţată în apel.
Aşadar, în mod fidel instanţa a apreciat că dreptul de dispoziţie asupra proprietăţii CFR nu se poate exercita decât în puterea unei legi, or naţionalizarea, instituită prin Decretul nr. 92/1950, are acest efect.
Dreptul dobândit prin efectul legii a transmis dreptul de administrare, unităţilor administraţiei teritoriale şi întreprinderilor de turism, specializate.
Potrivit art. 20 alin (2) din Legea nr. 15/1990; bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor intrate cu alt titlu.
Hotelul R. s-a aflat în patrimoniul fostei I.H.R. Mamaia, cu titlu de drept de administrare, iar aceasta, prin efectul Legii nr. 15/1990 s-a constituit în societate comercială.
Prin HG nr. 1041/1990 a fost înfiinţată şi organizată, în baza şi în aplicarea acestei legi, S.C. M. SA, ca succesoare legală a fostei I.H.R. Mamaia.
Concluzia instanţei de apel, potrivit cu care Hotelul R. a intrat, în temeiul legii în proprietatea SC M. SA este susţinută de dispoziţiile Legii nr. 15/1990, art. 20 alin. (2) şi art. 645 C. civ.
Preluând proprietatea prin lege, Statul, la rându-i a putut transmite prerogativele dreptului de proprietate către pârâta SC M. SA, care le-a transmis către SC R., M. SA.
Această schimbare de regim juridic s-a realizat în succesiunea procesului de privatizare, potrivit Legii nr. 55/1991 şi OG nr. 88/1997, modificată si completată prin Legea nr. 99/1999.
Societatea R. – M. SA are în obiectul său de activitate, în principal, prestări servicii cu deosebire turistice şi altele, iar Hotelul R. constituie singurul bun imobil, important şi de valoare însemnată din capitalul său social, prin care se realizează principalul element din obiectul său de activitate.
Instanţa de apel a mai reţinut în considerentele aceleiaşi decizii că prin Legea nr. 99 din 27 mai 1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, imobilele preluate de stat în baza unor legi, sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora realizarea obiectivului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicat în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării, nu vor fi restituite în natură.
S-a mai precizat, în argumentarea acestei interpretări că această măsură prohibitivă împiedică, prin excepţia mai sus evocată restituirea în natură a imobilului.
În consecinţă, Curtea va face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc. civ. şi va respinge recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Compania Naţională Căi Ferate CFR SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 265 din 8 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 4153/2001. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3999/2001. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
