CSJ. Decizia nr. 510/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 510DOSAR NR. 3788 / 2001
Şedinţa publică din 12 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr.667 din 12.03.2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă.
La apelul nominal s-au prezentat intimaţii-reclamanţi T.V.şi T.A., reprezentaţi de avocat M.C., intimaţii-pârâţi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, reprezentaţi de consilier juridic O.O., R.A., personal şi asistată de avocat G.P.
Procedura completă.
Avocat G.P. depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 1.322.300 lei şi timbru judiciar de 30.000 lei.
Curtea, luând act că nu mai sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul părţilor pe motivele de recurs în anulare.
Reprezentanta Ministerului Public a susţinut recursul în anulare şi a pus concluzii de admitere a acestuia.
Avocat M.C. a solicitat admiterea recursului în anulare pentru motivele dezvoltate în scris.
Consilier juridic O.O. a solicitat, de asemenea, admiterea recursului în anulare.
Avocat G.P. a solicitat respingerea recursului în anulare.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 8.02.1999, reclamanţii T.V.şi T.A. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi R.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.2000 din 16.10.1997 încheiat între pârâţi şi să fie obligată pârâta R.A. să restituie reclamanţilor imobilul.
În motivarea cererii, reclamanţii au învederat că, prin sentinţa civilă nr.9109 din 9.10.1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3, s-a admis acţiunea în revendicare privind imobilul situat în Bucureşti, str.Fuiorului nr.7, bloc H 17 sc.C et.2 ap.51 sector 3 şi pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi posesie. Au mai arătat reclamanţii că, deşi litigiul privind acţiunea în revendicare se afla în curs de soluţionare, pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a vândut imobilul, încălcând prevederile HG nr.11/1997.
Prin sentinţa civilă nr.13077 din 30.11.1999, Judecătoria Sectorului 3 a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.2000 din 16.10.1997, a obligat pe pârâta R.A. să restituie reclamanţilor proprietatea imobilului şi a constatat aplicabilitatea OUG nr.40/1999, în sensul redobândirii calităţii de chiriaş a pârâtei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti reprezentat prin Primarul general, şi R.A.. Apelurile au fost respinse de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă prin Decizia nr.3841 din 23.11.2002 care, răspunzând motivelor de apel invocate, a reţinut neîndeplinirea de către apelantul Municipiul Bucureştia obligaţiei de a suspenda vânzarea apartamentului către coapelantă la 8.08.1997, când i s-a comunicat citaţia şi copia acţiunii în revendicare introdusă de intimaţii reclamanţi şi a reţinut că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare este o acţiune în realizare şi nu una în constatarea dreptului în sensul art.111 C.proc.civ.
S-a mai reţinut că instanţa a admis acţiunea în limitele cerute şi nu a acordat „plus petit" iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat între apelanţi a fraudat legea, ambele părţi fiind de rea credinţă.
Pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, şi R.A. au atacat cu recurs hotărârea instanţei de apel. Prin Decizia nr.667 din 12.03.2001, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a admis recursurile declarate de pârâţi, a casat Decizia atacată şi în fond a respins ca inadmisibil apelul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr.13077/1999 a Judecătoriei Sectorului 3 şi a admis apelul formulat de R.A. împotriva aceleaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în tot şi pe fond a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti a fost admis cu motivarea că acesta şi-a invocat propria lipsă de calitate procesuală, luând în considerare că la instanţa de fond a figurat ca pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar apelul a fost declarat de Municipiul Bucureşti, instanţa nefăcând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr.69/1991.
Cu referire la recursul pârâtei R.A., curtea de apel a reţinut în considerentele deciziei că pârâta recurentă a fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ea nu şi-a putut de seama de lipsa calităţii de proprietar a transmiţătorului cu titlu oneros şi nu există nici o dovadă că ar fi fost notificată de reclamanţii intimaţi anterior încheierii contractului.
Pretinsa fraudare a legii constând în încălcarea prevederilor art.1 alin.6 din HG nt.11/1997, care dispune suspendarea de drept a vânzării locuinţelor către chiriaşi până la soluţionarea cererilor introduse de proprietari în instanţă, nu are suport legal. Aceasta pentru că nerespectarea dispoziţiilor evocate are drept consecinţă o unică sancţiune, aceea prevăzută în art.13 alin.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995, de obligare la repararea integrală a prejudiciului de către conducătorii sau salariaţii comisiilor locale sau judeţene, culpabili de încălcarea dispoziţiei legale amintite.
Se mai arată în motivarea deciziei curţii de apel că din interpretarea prevederilor art.966 şi 968 C.civ.privitoare la cauza actului juridic, ca element de validitate al acestuia, şi ale Legii nr.112/1995, precum şi a normelor metodologice de aplicare a acestei legi, rezultă că pentru existenţa nulităţii absolute a unui act juridic este necesar ca nulitatea să fie prevăzută în mod expres în lege şi, întrucât o asemenea reglementare lipseşte, ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative, pe care intimaţii reclamanţi, terţi faţă de vânzare-cumpărare, nu au calitatea să o invoce.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, considerând că, prin hotărârea atacată, s-a produs o încălcare esenţială a legii, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond; se invocă prevederile art.330 pct.2C.proc.civ..
Potrivit art.966 C.civ., „obligaţia.... nelicită nu poate avea nici un efect", iar art.968 C.civ.precizează „ cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice". Sancţiuneacare intervine în ipoteza existenţei cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului juridic respectiv.
Din înscrisul aflat în dosarul de fond, rezultă că citaţia pentru primul termen de judecată împreună cu copia acţiunii în revendicare au fost primite la registratura Consiliului General al Municipiului Bucureşti la 8 august 1997. Cu acea dată, potrivit art.1 alin.6 din HG nr.11/1997, urmau să se suspende de drept procedurile administrative reglementate de Legea nr.112/1995, inclusiv vânzarea către chiriaşi a imobilelor, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor respective.
Cu toate acestea, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin administratorul fondului locativ, a vândut chiriaşei apartamentul la 16 octombrie 1997, încălcând norma imperativă a legii, împrejurare ce atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi dovedeşte reaua-credinţă a vânzătorului.
Referitor la intimata cumpărătoare R.A., instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale, atunci când a reţinut că ea nu a fost de bună credinţă, actul administrativ emis în baza Decretului nr.223/1974 nu reprezintă un act translativ de proprietate, aşadar cumpărătoarea nu putea să-şi formeze convingerea că cel de la care a cumpărat avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.
Se solicită, în temeiul art.314 C.proc.civ., admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate şi menţinerea deciziei nr.3841 din 23 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă.
Recursul în anulare este fondat şi se va admite pentru motivele ce se vor expune.
Apartamentul în litigiu, dobândit prin construire de intimaţii reclamanţi, a fost preluat de stat prin Decizia administrativă nr.857/1978, în temeiul Decretului nr.223/1974. Nu s-au respectat însă condiţiile prevăzute în decret întrucât, deşi erau îndreptăţiţi conform art.2 din decret la primirea despăgubirilor, intimaţii reclamanţi nu le-au obţinut, dovadă fiind adresa nr.8120/1997 a S.C. „ T"S.A., iar în al doilea rând din dosar nu rezultă că li s-a comunicat Decizia de preluare, fiind astfel privaţi de posibilitatea introducerii plângerii la instanţele judecătoreşti potrivit art.4 alin.2 din decret.
Art.1 din Legea nr.112/1995 prevede că obiectul reglementării legii îl constituie imobilele cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului cu titlu, iar art.1 alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, stabilite prin HG nr.11/1997 defineşte imobilul trecut la stat cu titlu ca fiind acela preluat „cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă", printre care se enumeră şi Decretul nr.223/1974, pentru ca art.1 alin.4 din norme să conchidă că locuinţele preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr.112/1995.
În consecinţă, locuinţa în litigiu, preluată de stat fără titlu, nu putea constitui obiect al vânzării în favoarea chiriaşilor, iar încălcarea interdicţiei legale atrage nulitatea operaţiunii juridice încheiate în dispreţul prohibiţiei, sancţionabilă cu nulitatea absolută, prin fraudarea legii.
Această încălcare intenţionată, a ambelor părţi, a dispoziţiilor legale imperative, cu ocazia încheierii actului juridic le este deopotrivă imputabilă, cumpărătoarea, persoană fizică, neputând invoca cu succes necunoaşterea legii.
Mai mult, art.1 alin.6 din HG nr.11/1997, act normativ adoptat la 29 ianuarie 1997, dispune obligativitatea suspendării de drept a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr.112/1995, inclusiv vânzarea imobilelor către chiriaşi, în cazul în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se aflau cereri referitoare la imobilele pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului şi care fac obiectul cererilor de restituire formulate de persoanele îndreptăţite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun (art.1 alin.5 din norme).
O asemenea acţiune au formulat intimaţii reclamanţi la 10 iulie 1997 prin cererea înregistrată sub dosar nr.8120/1997 la Judecătoria Sectorului 3, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
La data de 8 august 1997, pârâtul a primit citaţia cu o copie a acţiunii în revendicare privind imobilul în litigiu, act existent la fila 16 în dosarul nr.8120/1997 al Judecătoriei Sectorului 3. Aflând că intimaţii proprietari revendică imobilul, pârâtul era dator să suspende procedura administrativă a vânzării, aşa cum pretinde art.1 alin.6 din HG nr.11/1997. Pârâtul, nu numai că a ignorat dispoziţia legală evocată, dar a încheiat la 16 octombrie 1997 contractul de vânzare-cumpărare cu intimata pârâtă R.A..
Nici la 21 octombrie 1997, când s-a înregistrat la direcţia de specialitate (DAFI) lista cu dosarele care se aflau pe rol la instanţă, printre care şi cel în discuţie (fila 28 din dosarul de fond), pârâtul nu a întreprinsnimic privitor la suspendarea procedurii şi la 28 octombrie 1997 a predat contractul de vânzare-cumpărare pârâtei intimatei R.A. (fila 3 din dosarul de fond).
Buna-credinţă, de care a încercat intimata pârâtă R.A. să se prevaleze pentru a menţine contractul de vânzare-cumpărare, nu poate singură valida operaţiunea juridică.
Sub aspect juridic, soluţia ar avea suport în principiul validităţii aparenţei de drept, exprimat prin adagiu „error communis facit jus", pentru incidenţa căruia se impune întrunirea, printre altele, a două condiţii cumulative: eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului care să fie comună (unanimă) şi totodată invincibilă (de neînvins), iar cea de-a doua este condiţia bunei-credinţe a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
Potrivit doctrinei, caracterul comun şi invincibil al erorii nu se prezumă, el trebuie dovedit de subdobânditor, dovadă pe care intimata pârâtă nu a oferit-o, iar buna-credinţă nu pare a fi lipsită de îndoială, întrucât, dobândind folosinţa în calitatea de chiriaşă a apartamentului în anul 1995 ea ştia sau putea să ştie că apartamentul a aparţinut unei familii care a părăsit ţara, iar după 1995, la adoptarea Legii 112/1995, că poate fi revendicat de foştii proprietari. Ea putea şi chiar trebuie să se intereseze şi să obţină informaţii privitor la intenţia reclamanţilor intimaţi de a-şi redobândi proprietatea, pasivitate care poate fi imputabilă intimatei pârâte.
Pentru aceste considerente, recursul în anulare urmează a se admite, se va casa Decizia atacată, se vor respinge recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi R.A. împotriva deciziei nr.3841 din 23 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de le lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Casează Decizia civilă nr.667 din 12.03.2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi respinge recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi R.A. împotriva deciziei nr.3841 din 23.11.2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5104/2001. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3998/2001. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
