ICCJ. Decizia nr. 5264/2001. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5264
Dosar nr. 2053/2001
Şedinţa publică din 16 iunie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4845 din 5 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, pârâtul Consiliul Local al municipiului Bucureşti a fost obligat să restituie în deplină proprietate şi posesie a reclamantei C.F.A.V. imobilul situat în Bucureşti, în calitate de adevărată proprietară ca moştenitoare a defuncţilor P.E. şi P.M. prin nelegalitatea şi inaplicabilitatea deciziei de preluare de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus înregistrarea dreptului de proprietate al reclamantei în Registrul de transcripţiuni imobiliare şi la Administraţia Financiară sector 3 Bucureşti.
Pentru executarea acestei hotărâri judecătoreşti, Primarul General al municipiului Bucureşti a emis Dispoziţia nr. 1191 din 19 august 1997, dispunând restituirea imobilului în proprietatea reclamantei pe bază de proces-verbal şi radierea dreptului de proprietate al statului din Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare.
Anterior însă emiterii dispoziţiei de către Primarul General, a fost perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr. 567 din 5 martie 1997 având ca temei Legea nr. 112/1995, prin care SC C.I. SA Bucureşti a vândut soţilor C.I. şi C.C. apartamentul nr. 26 din imobil, compus din 2 camere de locuit, cameră de serviciu, bucătărie, cămară, sas, WC, 2 vestibule, boxă şi 2 balcoane, cu preţul de 16.944.293 lei achitat integral.
Prin procesul-verbal nr. 10382 din 20 octombrie 1997 Primăria municipiului Bucureşti a predat reclamantei 4 apartamente ocupate de chiriaşi, excepţie făcând un număr de 17 apartamente vândute anterior în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând parte integrantă din imobilul mai sus descris.
Prin acţiunea civilă din 11 noiembrie 1997, reclamanta C.F.A.V. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti (reprezentat de Consiliul Local şi Primarul General); SC C.I. SA Bucureşti, C.I. şi C.C. solicitând obligarea primului pârât să-i restituie efectiv imobilul prin predarea-primirea posesiei, să fie desfiinţat prin nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 26 din imobil intervenit între ceilalţi pârâţi şi să fie obligaţi pârâţii persoane fizice să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul pe care îl ocupă, precum şi părţile comune ale imobilului.
La data de 10 februarie 1998 pârâta C.C., în nume propriu şi în numele soţului său C.I., a chemat în garanţie pe copârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi SC C.I. SA pentru a fi obligaţi, în caz de pierdere a procesului, să îi despăgubească în echivalentul preţului plătit şi actualizat în sumă de 20 milioane lei.
Prin cererea din 23 martie 1998 pârâta chemată în garanţie SC C.I. SA a arătat că a depus preţul obţinut din vânzarea apartamentului la Trezoreria statului, astfel că se impune introducerea în cauză a reprezentantului statului, cerere rezolvată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti prin introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanţelor.
Constatând că pârâtul C.I. a decedat la 5 mai 1997 (anterior introducerii acţiunii de către reclamantă), aceeaşi instanţă a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâţi a moştenitorilor defunctului, anume C.P. şi U.D.
La 26 octombrie 1999, reclamanta a evaluat imobilul în litigiu la suma de 160 milioane lei, iar pe cale de consecinţă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti şi-a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa soluţionării cauzei, sens în care a pronunţat sentinţa civilă nr. 9650 din 26 octombrie 1999.
Prin sentinţa civilă nr. 445 din 18 aprilie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea faţă de toţi pârâţii, pe care i-a obligat să lase imobilul în deplina proprietate şi posesie a reclamantei, a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare nr. 567 din 5 martie 1997 şi a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanţie aparţinând pârâţilor C.C., C.P. şi U.D.
Apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, C.C., C.P. şi U.D. au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 102 din 22 februarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În schimb, prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul declarat de Ministerul Finanţelor, iar sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte în sensul că, păstrându-se celelalte dispoziţii, a fost respinsă acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Decizia de mai sus a fost atacată prin recursuri de sine stătătoare de către pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi C.C.
Ca motive principale de recurs pârâtul persoană juridică a susţinut că, potrivit prevederilor art. 2 pct. 1, art. 4, art. 5 pct. 1 şi art. 42 pct. 2 din Legea nr. 69/1991 republicată, Consiliul General al municipiului Bucureşti nu are calitatea de reprezentant al Municipiului Bucureşti, calitate procesuală pasivă în cauza de faţă având numai Municipiul Bucureşti reprezentat legal de Primarul General, iar cu privire la capătul de cerere privind restituirea imobilului Consiliul General al municipiului Bucureşti nu are posesia acestuia, dat fiind că apartamentul nr. 26 a fost vândut pârâţilor C.I. şi C.C., temeiuri pentru care se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al municipiului Bucureşti şi respingerea acţiunii faţă de acest pârât.
Pentru ipoteza respingerii cererii de mai sus, acelaşi pârât a invocat autoritatea lucrului judecat dată de sentinţa civilă nr. 4845/1994, a susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile art. 95 C. proc. civ. de către Tribunalul Bucureşti, care a dispus nejustificat citarea prin mica publicitate şi la uşa instanţei a pârâtei U.D., că nu s-a făcut dovada relei-credinţe a subdobânditorilor cu titlu oneros al imobilului, care au avut convingerea fermă că au cumpărat apartamentul de la adevăratul proprietar, mai ales că reclamanta nu a făcut dovada că a fost pusă în posesia imobilului, iar transcrierea invocată de reclamantă este ulterioară contractului de vânzare-cumpărare, astfel că operează teoria vânzătorului aparent, contractul nefiind lovit de nulitate absolută.
Pentru susţinerile subsidiare, pârâtul a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Întreaga motivare a recursului a fost încadrată global în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 11 C. proc. civ.
Aceeaşi cerere face şi obiectul recursului declarat de pârâta C.C., care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., susţine că instanţele nu au reţinut că pârâţii cumpărători nu au fost notificaţi de către reclamantă cu privire la existenţa acţiunii în revendicare şi că aceasta a cerut punerea în posesie numai după 3 ani, predându-i-se doar 4 apartamente, nu şi celelalte 17 vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că în mod greşit a fost constatată reaua-credinţă a cumpărătorilor, în realitate cauza contractului nefiind contrară bunelor moravuri sau ordinii de drept, contractul fiind valabil şi respectând legile în vigoare la data perfectării lui.
Recursurile astfel motivate nu sunt întemeiate şi vor fi respinse ca nefondate potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru cele ce succed.
Este inadmisibilă critica comună din ambele recursuri referitoare la nereţinerea de către instanţe a bunei credinţe a pârâţilor părţi contractante în vânzarea-cumpărarea imobilului, întrucât este formulată omisso medio, fără să fi constituit şi motive de apel.
Astfel, prin apel Municipiul Bucureşti a invocat mai multe excepţii, iar cu privire la fondul litigiului a susţinut doar faptul că hotărârea judecătorească din anul 1994 nu a fost pusă în executare în termenul de prescripţie de 3 ani şi a fost transcrisă fără a exista proces-verbal de predare-primire a imobilului, iar pârâţii persoane fizice au invocat lipsa de procedură cu U.D., inexistenţa nulităţii absolute, reclamanţii putând invoca numai nulitatea relativă şi faptul că acţiunea reclamanţilor trebuia timbrată, imputându-le cu privire la fondul pricinii că au ascuns titlul lor de proprietate şi nu l-au pus în executare.
Ca urmare, nepunând în discuţia instanţei de apel buna lor credinţă cu prilejul vânzării-cumpărării, instanţa de apel nici nu a analizat fondul cauzei sub acest aspect, astfel că el nu poate fi invocat pentru prima dată pe calea recursului.
Pentru aceleaşi considerente de formulare omisso medio nu poate fi cercetat nici motivul de recurs invocat de Consiliul General al municipiului Bucureşti referitor la faptul că nu este posesorul imobilului revendicat.
Celelalte critici din recursul declarat de Consiliul General al municipiului Bucureşti sunt neîntemeiate.
Astfel, instanţa de apel a rezolvat legal problema calităţii procesuale pasive, statuând că Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă, reprezentat fiind de Primarul General.
De altfel, şi prin dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel a menţionat expres că respinge apelul declarat de Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General.
Cu alte cuvinte, critica din recurs nu are în realitate obiect, Consiliul General al municipiului Bucureşti, nefiind considerat reprezentant al pârâtului Municipiul Bucureşti.
Este adevărat că prin hotărârea primei instanţe s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al municipiului Bucureşti de a respecta proprietatea reclamanţilor asupra imobilului, însă instanţa de apel a rezolvat corect acest aspect, constatând că, potrivit atribuţiunilor conferite prin lege, în special prin art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, Consiliul General al municipiului Bucureşti reprezintă ca organ deliberativ Municipiul Bucureşti în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor cuprinse în art. 6 al aceleiaşi legi.
Autoritatea lucrului judecat dat de sentinţa civilă nr. 4845/1994 nu operează în cauză, dat fiind că, aşa cum însuşi recurentul susţine, nu mai poate fi pusă în executare prin împlinirea termenului de prescripţie, ceea ce justifică introducerea unei noi acţiuni în revendicare de către aceeaşi parte, cu acelaşi obiect şi împotriva aceloraşi pârâţi.
În fine, cu referire la eventuala judecare a pricinii cu încălcarea regulilor privind citarea pârâtei U.D., se constată că asemenea neregularitate, dacă s-a produs, a pricinuit o vătămare numai acelei părţi, care însă nu a înţeles să o invoce prin exercitarea căii de atac a recursului, astfel încât ea nu poate fi temei de recurs pentru o parte care nu a fost prejudiciată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi C.C. împotriva deciziei nr. 102 din 22 februarie 2001 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7966/2001. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7136/2001. Civil. Anulare tranzactie. Recurs → |
|---|
