ICCJ. Decizia nr. 7136/2001. Civil. Anulare tranzactie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7136
Dosar nr. 3479/2001
Şedinţa publică din 15 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Satu Mare sub nr. 5206 din 22 mai 1998, Z.F., reclamant cu domiciliul ales în municipiul Satu Mare, a cerut în contradictoriu cu pârâţii V.A. şi V.I. din aceeaşi localitate, ca în temeiul dispoziţiilor art. 975 C. civ. şi a art. 34 şi art. 39 din Decretul-lege nr. 115/1938 să se dispună anularea tranzacţiei judiciare încheiate între pârâţi la 24 decembrie 1997 cu privire la imobilul (casă şi curte) situat în Satu Mare, anularea hotărârii de expedient nr. 36 din 6 ianuarie 1998, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. 12118/1997 în baza tranzacţiei dintre pârâţi şi restabilirea situaţiei anterioare în C.F., în sensul radierii intabulării dreptului de proprietate al pârâtei V.I. în baza sentinţei menţionate asupra imobilului mai sus arătat.
Reclamantul a susţinut în esenţă că întrucât pârâtul V.A. care îi datorează echivalentul în lei a sumei de 35.200 mărci germane, dobânzi şi cheltuieli de judecată în temeiul sentinţei civile irevocabile nr. 1483 din 23 februarie 1995 a Judecătoriei Satu Mare s-a sustras executării silite invocând insolvabilitatea, în calitate de creditor al creanţei a cerut în justiţie sistarea codevălmăşiei dintre acesta şi soţia sa, pârâta V.I., asupra imobilului, casă şi teren, situate în Satu Mare.
Urmare a admiterii acţiunii prin sentinţa civilă nr. 1029 din 27martie 1997 pronunţată de Judecătoria Satu Mare, definitivă prin respingerea apelului soţilor V., în scopul fraudării intereselor sale şi a obstaculării executării silite, pârâţii de rea credinţă şi în conivenţă frauduloasă, au cerut şi au obţinut divorţul şi totodată împărţirea bunurilor comune, potrivit tranzacţiei încheiate la 24 decembrie 1997 prin care imobilul asupra căruia urma să poarte executarea silită, a fost atribuit în proprietatea exclusivă a soţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 8416 din 20 noiembrie 1998 Judecătoria Satu Mare a respins acţiunea ca neîntemeiată, cu consecinţa obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâţi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a considerat că tranzacţia dintre soţi nu a fost încheiată în frauda creditorului urmăritor şi că această concluzie este impusă de faptul că pârâtul-debitor V.A. a primit prin tranzacţie bunuri de o valoare mai mare decât V.I.
Instanţa de fond a reţinut în context că urmărirea primului pârât ar fi posibilă la cererea reclamantului-creditor şi ţinându-se seama de faptul că V.A. este proprietarul unor imobile situate în municipiul Braşov.
În fine, s-a motivat că acţiunea nu ar putea fi admisă nici dacă ar exista elemente de încheiere a tranzacţiei în dauna creditorului-reclamant, pentru că numai anularea parţială a tranzacţiei nu ar fi admisibilă.
Hotărârea primei instanţe a fost desfiinţată prin Decizia nr. 797 din 11 iunie 1999 a Tribunalului Satu Mare ca instanţă de apel care, admiţând apelul reclamantului Z.F. a constatat că Judecătoria Satu Mare era competentă material să judece litigiul, motiv pentru care a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Satu Mare ca primă instanţă.
Soluţionând litigiul în fond, prin sentinţa nr. 214/D din 13 iulie 2000, tribunalul a admis în parte acţiunea, a dispus anularea tranzacţiei încheiate de pârâţi la 24 decembrie 1997 cu privire la imobilul situat în Satu Mare, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare în C.F. nr. 8437 Satu Mare şi a respins capătul de cerere privind anularea sentinţei civile nr. 36 din 6 martie 1998 a Judecătoriei Satu Mare.
Instanţa menţionată a stabilit de această dată că în partea privind tranzacţia pentru împărţirea bunurilor comune s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor art. 975 C. civ., întrucât pârâţii au încheiat actul cu privire la imobilul urmărit, cu vădită rea-credinţă din partea debitorului, în scopul împiedicării executării creanţei creditorului-reclamant şi spre a-şi agrava starea de insolvabilitate.
Cât priveşte anularea sentinţei civile prin care s-a luat act de tranzacţie, tribunalul a socotit cererea admisibilă, întrucât hotărârile judecătoreşti ar putea fi desfiinţate numai pe căile legale de atac.
Hotărârea instanţei de fond a fost integral schimbată de Curtea de Apel Oradea care prin Decizia civilă nr. 30 A din 13 iunie 2001 a admis apelul declarat de pârâta V.I. şi a respins acţiunea cu consecinţa obligării reclamantului la cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că din probele administrate în cauză nu ar rezulta intenţia pârâţilor de a frauda pe creditorul-reclamant, tranzacţia având dimpotrivă rezultatul simplificării situaţiei prin intrarea în patrimoniul debitorului a unor bunuri apreciate chiar în lipsa unei expertize de evaluare, ca fiind suficiente pentru acoperirea creanţei.
Instanţa a socotit totodată ca probabil faptul că şi în cazul soluţionării cu precădere a partajului de bunuri comune declanşat de creditorul-reclamant, imobilul urmărit ar fi fost atribuit pârâtei ca soţie a debitorului, aşa încât deşi corect introdusă, acţiunea ar fi avut aceleaşi rezultate.
În fine tribunalul a considerat că reclamantul-creditor nu ar fi făcut dovada pretinsei insolvabilităţi a debitorului.
Împotriva hotărârii instanţei de apel şi cu respectarea cerinţelor procedurale aplicabile, reclamantul Z.F.
Invocând lipsa de temei legal a deciziei, aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie şi nemotivarea soluţiei cu privire la toate capetele de acţiune, recurentul a susţinut în esenţă că instanţa de apel a reţinut greşit şi în contradicţie cu dovezile cauzei atât lipsa intenţiei frauduloase a pârâţilor la facerea tranzacţiei în scopul împiedicării executării creanţei sale şi a sustragerii imobilului de urmărirea silită, cât şi inexistenţa insolvabilităţii pârâtului-debitor.
Recursul se dovedeşte fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 975 C. civ. creditorii pot în numele lor personal să atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.
În acelaşi timp în conformitate cu prevederile art. 785 C. civ. în caz de împărţeală, creditorii unuia dintre coîmpărţitori, pentru ca împărţeala să nu se facă cu viclenie în scopul vătămării drepturilor lor pot pretinde să fie prezenţi, pot să intervină cu spesele lor sau pot să atace împărţeala făcută în lipsa lor sau fără să se ţină seama de opoziţia lor.
Din probele administrate în cauză rezultă neîndoielnic faptul că tranzacţia dintre soţi privind împărţirea bunurilor comune a fost încheiată şi consacrată prin hotărâre de expedient la cererea acestora la data de 6 ianuarie 1998, fără ştirea creditorului, într-un dosar separat, deşi pe rolul instanţelor era în curs de soluţionare în acelaşi timp acţiunea de împărţire a bunurilor comune declanşată anterior de către reclamantul-creditor ca urmare a constatării insolvabilităţii pârâtului-debitor V.A. în cadrul executării silite.
În acelaşi timp la data împărţelii bunurilor prin tranzacţia soţilor pârâţi, era în vigoare interdicţia de înstrăinare asupra imobilului, instituită la cererea creditorului odată cu declanşarea acţiunii provocatorii de partaj, consemnată ca atare în C.F. odată cu notarea existenţei litigiului.
Aceste împrejurări de fapt cu consecinţe efective asupra stabilirii existenţei sau nu a intenţiei de fraudare şi a conivenţei frauduloase dintre pârâţi nu au fost avute în vedere la judecata, ceea ce rezultă vădit din motivarea hotărârii atacate.
Cât priveşte insolvabilitatea pârâtului-debitor V.A., pe care instanţa era obligată să o verifice chiar şi din oficiu în cadrul acţiunii întemeiate pe art. 975 C. civ., hotărârea atacată cuprinde exclusiv supoziţii şi a aprecieri ale judecătorilor fără nici o acoperire în probele administrate în cauză.
În cauză nu s-a dovedit nici existenţa pretinselor bunuri în patrimoniul pârâtului-debitor care ar putea face obiectul executării silite, cum nici valoarea lor spre a verifica dacă în raport de creanţă ar îndestula pe creditorul-reclamant. Aceste elemente nu au făcut de altfel nici obiectul verificării judecătoreşti cu prilejul pronunţării hotărârii de expedient, când instanţa a luat act de tranzacţie fără să existe la dosarul cauzei (nr. 12118/1997 a Judecătoriei Satu Mare) o singură dovadă privind existenţa bunurilor declarate de soţi ca bunuri comune (vezi pretinsele proprietăţi imobiliare din Braşov) sau la preţuirea lor.
Aşa fiind recursul se va admite cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă spre rejudecare, în concordanţă cu temeiul de drept al acţiunii şi ca urmare a cerinţelor legale privind administrarea şi aprecierea dovezilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul Z.F. împotriva deciziei civile nr. 30/Ap din 13 iunie 2001 a Curţii de Apel Oradea.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5264/2001. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6398/2001. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
