ICCJ. Decizia nr. 5456/2001. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5456
Dosar nr.340/2001
Şedinţa publică din 6 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 5 ianuarie 2000 reclamantele D.S. şi T.A. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A.V.L. Berceni pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 698 mp şi patru corpuri de construcţii.
În motivarea acţiunii reclamantele au învederat că imobilul revendicat a fost dobândit în proprietate de autorul lor, C.L. potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3345 din 23 februarie 1919 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat. C.L. a decedat la 19 mai 1943 şi a fost succedat de C.E., în calitate de soţie supravieţuitoare şi de reclamantele T.A. şi D.S., în calitate de fiice. La data de 15 mai 1977 a decedat C.E., fiind moştenită, potrivit certificatului succesoral ataşat acţiunii, de reclamanta D.S.
Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (poz. 4229 din lista anexă) de la fostul proprietar C.L. Reclamantele susţin că naţionalizarea a operat cu încălcarea legii deoarece la data când nemişcătorul a trecut în proprietatea statului C.L. era decedat, iar situaţia socială a succesoarelor lui C.L. nu justifica încadrarea în art. I din Decretul nr. 92/1950, întrucât soţia supravieţuitoare C.E. era casnică, reclamanta T.A. era muncitoare (croitoreasă), iar reclamanta D.S. era elevă în momentul naţionalizării.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 563 din 9 mai 2000, a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare cu motivarea că autorul L.C., prin numărul de 15 apartamente deţinute în proprietate, se încadra în categoriile sociale prevăzute de art. I din Decretul nr. 92/1950, nefiind exceptat de la naţionalizare.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamantele D.S. şi T.A. a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 488 din 27 septembrie 2000, a schimbat în tot hotărârea tribunalului şi a admis acţiunea. Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantelor în deplină proprietate şi folosinţă imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 698 mp şi construcţiile ce se află pe acesta.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut şi motivat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3345 din 23 februarie 1919 L.C., autorul reclamantelor, a dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, C.L. a decedat la 19 mai 1943 şi potrivit certificatelor de moştenitor depuse la dosar, la data aplicării Decretului nr. 92/1950, proprietarii imobilului revendicat erau E.C., soţia supravieţuitoare şi reclamantele D.S. şi T.A., fiicele defunctului şi cum naţionalizarea s-a făcut pe numele lui C.L, decedat cu 7 ani înainte de apariţia decretului, s-a reţinut că naţionalizarea a operat pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar.
Instanţa de apel a mai motivat că situaţia socială a moştenitoarelor lui L.C. nu atrăgea incidenţa art. 1 din Decretul nr. 92/1950, iar naţionalizarea imobilului a operat cu încălcarea prevederilor art. 8-11 din Constituţia în vigoare din anul 1948 şi a prevederilor art. 480 şi art. 481 C. civ.
Împotriva deciziei dată în apel în termen legal a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care a criticat hotărârea recurată în temeiul următoarelor motive de casare: întrucât fostul proprietar a decedat în anul 1943, succesiunea acestuia nu a fost dezbătută şi cum nu au fost înscrişi noii proprietari la rolul fiscal de la administraţia financiară, a existat identitate între persoana fostului proprietar şi persoana care a figurat în anexele Decretului nr. 92/1950, poz. 4229, cu un număr de 15 apartamente; soţia fostului proprietar şi fiicele acestuia (reclamantele) nu erau persoane exceptate de la naţionalizare întrucât autorul lor, proprietarul unui număr de 15 apartamente, a dobândit imobilele în scop de exploatare; potrivit art. 2 pct. 1, art. 4, art. 5 pct. 1 şi art. 42 din Legea nr. 69/1991 Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă, această calitate având-o doar Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General.
Motivele de casare invocate de pârâtul Municipiul Bucureşti nu sunt fondate.
Potrivit adresei nr. 1218 din 11 aprilie 1996 eliberată de pârâta SC A.V.L. Berceni, imobilul situat în Bucureşti, a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 (poz. 4229) pe numele fostului proprietar L.C. Fostul proprietar C.L. a decedat la data de 19 mai 1943 (deci cu 7 ani înaintea apariţiei decretului de naţionalizare) şi conform certificatului de moştenitor nr. 229 din 16 iunie 1999 eliberat de B.N.P. I.D., a fost succedat de C.E., soţie supravieţuitoare şi de reclamantele T.A. şi D.S. Întrucât la data aplicării decretului de naţionalizare adevăratul proprietar al nemişcătorului era decedat, trecerea în proprietatea statului a imobilului pe numele defunctului a reprezentat o operaţiune nelegală, fiind fără relevanţă ce evidenţe deţinea pârâtul-recurent în rolul fiscal la Administraţia Financiară.
La data trecerii bunului în proprietatea statului soţia supravieţuitoare C.E. era casnică, reclamanta T.A. era muncitoare (croitoreasă) iar reclamanta D.S. era elevă, astfel că toate moştenitoarele defunctului C.L. făceau parte din categorii sociale pentru care Decretul nr. 92/1950 era inaplicabil. Referitor la susţinerea potrivit căreia Decretul nr. 92/1950 s-a aplicat lui C.L. pentru considerentul că acesta a fost proprietarul unui număr de 15 apartamente, este de observat că actul normativ citat a fost aplicat nelegal deoarece el a intrat în coliziune nu numai cu prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., dar şi cu dispoziţiile art.8 din Constituţia din 13 aprilie 1948 în conformitate cu care proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau recunoscute şi garantate prin lege, iar proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, se bucura de o protecţie specială.
Având în vedere obiectul litigiului, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, calitate procesuală pasivă are atât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în calitate de organ deliberativ, cât şi Municipiul Bucureşti, ca organ executiv.
Recursul pârâtului este însă fondat în temeiul unui considerent de ordine publică, ce a fost invocat şi pus în discuţia părţilor conform art. 306 C. proc. civ., motiv ce este legat de specificul acţiunii în revendicare, ca acţiune reală, adică legat de lucrul a cărui proprietate a fost uzurpată şi în strânsă corelaţie cu individualitatea lui, care, până în prezent, nu a fost pe deplin lămurită.
Astfel, prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantele au revendicat de la pârâţi imobilul din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 698 mp şi patru corpuri de construcţii. Potrivit expertizei tehnice efectuată în cauză de ing. I.N imobilul din Bucureşti este compus din patru corpuri, anul construcţiei fiind 1921 pentru Corpul „D" şi anul 1900 pentru corpurile „A, B şi C". Acelaşi expert a mai constatat că în timp ce corpurile A, B şi C sunt constituite numai din parter, corpul D este compus din parter şi un etaj.
Pe de altă parte, din titlul de proprietate exhibat de reclamante, respectiv din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3345 din 23 februarie 1919 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia Notariat, rezultă că autorul L.C. a cumpărat de la soţii A. imobilul că la data cumpărării nemişcătorul se compunea din trei corpuri de construcţii.
Este adevărat că în recurs reclamantele au depus autorizaţia de construcţie nr. 65 E din 31 decembrie 1920 şi un plan de construcţie eliberate la cererea defunctului L.C. de Primăria Bucureşti numai că acestea privesc un imobil situat în str. E. Din certificatul nr. 9992/2662 din 15 aprilie 1998 eliberat de Serviciul Nomenclatură Urbană din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că imobilul revendicat ce în prezent poartă nr. 29 Bucureşti „a purtat succesiv următoarele numere factoriale – nr. 67; nr. 65 până în anul 1990".
Având în vedere aceste neconcordanţe, se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor şi reluarea judecăţii pentru ca prin efectuarea unui supliment de expertiză tehnică şi prin solicitarea de relaţii complete de la Serviciul Nomenclatură Urbană să se stabilească dacă autorizaţia şi planurile de construcţii depuse de reclamante în recurs se referă, în adevăr, la corpul „D" al imobilului revendicat şi care în prezent poartă numărul factorial 29 din str. G.G., corp ce se pretinde a fi construit de autorul L.C. după anul 1919, adică după cumpărarea imobilului.
Doar în aceste limite, cauza se va trimite spre rejudecare la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, competenţa acestei instanţe fiind determinată atât de valoarea imobilului stabilită pe bază de expertiză tehnică (768.494.133 lei), cât şi de prevederile art. 725 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 488 din 27 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia precum şi sentinţa nr. 563 din 9 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi trimite cauza pentru rejudecare la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, ca instanţă de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5679/2001. Civil. Revendicare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 4153/2001. Civil → |
|---|
