ICCJ. Decizia nr. 562/2001. Civil. Perimare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 562
Dosar nr. 2729/1/2001
(nr. vechi 3081/2001.
Şedinţa publică din 1 februarie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La 21 mai 1997 reclamanta U.E.N.C.C.C. a chemat în judecată Primăria oraşului Eforie, Direcţia sanitară a judeţului Constanţa, SC E. SA, A.L.P. Eforie Bord, S.B.E. Eforie Nord (în prezent Spitalul clinic de recuperare medicina fizică şi balneologie Eforie Nord) şi SC U.S. 96 SRL Eforie, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Eforie Nord, denumit Vila „Sănătatea", compus dintr-un teren în suprafaţă de 6.246 mp şi mai multe construcţii.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit de B.C.C. prin actul de vânzare-cumpărare şi dare în plată autentificat sub nr. 4051 din 29 ianuarie 1937 de către Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, şi transcris la grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 3315 din 19 aprilie 1937, ca în temeiul Decretului-lege nr. 2269/1938 B.C.C. a fuzionat cu alte 4 organisme centrale cooperatiste, dând naştere I.N.C., organismul central al organizaţiilor cooperatiste din România, care a preluat întreg patrimoniul organismelor naţionale centrale cooperatiste supuse fuziunii şi că, ulterior, împuterniciţii unităţilor cooperatiste întrunite în Congresul C.C. din 19-21 martie 1950, au adoptat statutul U.C.C.C. din Republica Populară Română prin care I.N.C. şi-a schimbat denumirea în U.C.C.C. din Republica Populară Română, C.
Totodată, reclamanta a mai arătat că prin Legea nr. 67/1990 U.C.C.C.C. şi-a schimbat denumirea în U.C.C.C.C., că prin Legea nr. 109/1996 şi-a schimbat din nou denumirea în U.N.C.C.C.C. şi că îşi întemeiază acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996.
Judecătoria Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 15.000 din 3 noiembrie 1997, a respins ca nefondată acţiunea.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 2594 din 20 octombrie 1999, a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi a trimis cauza Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pentru a judeca cauza pe fond ca primă instanţă.
La 6 martie 2000 pârâta SC E. SA a chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor (în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor) şi F.P.S. (în prezent A.V.A.S.) pentru ca, în cazul în care acţiunea principală va fi admisă şi va fi obligată să restituie imobilul revendicat, cele două chemate în garanţie să fie obligate să-i repare prejudiciul cauzat constând în contravaloarea imobilului revendicat la preţul de circulaţie actual.
Totodată, a cerut instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului revendicat până la achitarea integrală a despăgubirilor.
La 3 iulie 2000 reclamanta U.N.C.C.C. a precizat că renunţă la cererea de chemare în judecată a Direcţiei sanitare a judeţului Constanţa, S.B.E. Eforie Nord, A.L.P. Eforie Nord şi SC U.S. 96 SRL Eforie, înţelegând să se judece în continuare numai cu pârâtele Primăria oraşului Eforie şi SC E. SA
Această cerere a fost respinsă în Şedinţa publică din 3 iulie 2000.
Prin încheierea şedinţei publice de la 11 septembrie 2000 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P. Constanţa.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 685 din 10 octombrie 2000, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei U.N.C.C.C. C. şi a respins acţiunea formulată împotriva pârâtelor Primăria oraşului Eforie, SC E. SA, SC U.S. 96 SRL, S.B.E. Eforie Nord şi A.L.P. Eforie Nord ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a F.P.S. şi a respins cererea de chemare în garanţie introdusă de SC E. SA împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. A respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că U.N.C.C. a luat naştere în luna martie 1950 prin transformarea I.N.C., că nu a operat doar o simplă schimbare de denumire, că în statutul adoptat cu această ocazie nu se prevede nimic cu privire la patrimoniu şi că reclamanta nu a făcut dovada preluării patrimoniului institutului, acest lucru neputând fi prezumat.
În esenţă, cu aceeaşi motivare, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 136/C din 17 aprilie 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei instanţei de fond.
În plus, instanţa de control judiciar a mai reţinut că actul de vânzare-cumpărare şi dare în plată din anul 1937 nu constituie titlu de proprietate, având în vedere că nu s-a făcut dovada achitării preţului, transferul proprietăţii şi îndeplinirea condiţiilor stabilite prin acest act.
Împotriva ultimei hotărâri pronunţate în cauză, reclamanta U.N.C.C.C. C. a declarat recursul de faţă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. în motivarea căruia a susţinut următoarele:
- transformarea din luna martie 1950 a I.N.C. a reprezentat o simplă reformulare a statutului, impusă de condiţiile ideologice ale perioadei respective, care nu a influenţat existenţa în continuare a aceluiaşi organ central cooperatist, fără a interveni nicio predare-preluare de patrimonii între Institut şi U.C.C.C., acestea nefiind două persoane juridice, ci una singură, care şi-a continuat activitatea sub o denumire schimbată.
Aceeaşi modificare s-a produs şi după 1989, când conţinutul ideologic al statutelor tuturor organizaţiilor cooperaţiei de consum a fost din nou modificat, păstrându-se sau schimbându-se din nou denumirile;
- instanţa nu a examinat în întregime actul de vânzare-cumpărare şi dare în plată din anul 1937 întrucât la pct. 4 lit. b) alin. (2) se menţionează în mod expres efectuarea plăţii;
- referirea făcută de instanţă la art. 26 din Decretul nr. 31/1954 nu poate avea o justificare decât în măsura în care se contestă calitatea de persoană juridică pentru lipsa unui patrimoniu distinct, problemă exclusă pentru o organizaţie cooperatistă care funcţionează ca organ central al sistemului cooperatist din anul 1935, fără întrerupere, până în prezent.
Dosarul a fost suspendat, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001 în Şedinţa publică din 6 martie 2002, cauza fiind repusă pe rol la 12 octombrie 2007.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed :
În 3 august 2001 recurenta-reclamantă a trimis prin intermediul executorului judecătoresc V.D.G. o notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, depusă ca act nou în recurs, Primăriei oraşului Eforie, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Eforie Nord, denumit Vila „Sănătatea", compus din teren în suprafaţă de 6.246 mp şi mai multe construcţii, pe motiv că este proprietatea C. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4051 din 20 ianuarie 1937 de către Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat şi transcris la grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 3315/1937.
Prin dispoziţia nr. 313 din 18 martie 2004, Primarul oraşului Eforie a respins cererea cu motivarea că loturile nr. 350-354 din parcelarea „Techirghiol S.A.", pentru care societatea notificatoare a depus un act de proprietate nelegalizat, nu sunt aferente Vilei „Sănătatea", solicitată spre restituire, ele având o altă locaţie parcelară.
La 28 aprilie 2004, reclamanta U.N.C.C.C. C. a contestat această dispoziţie, solicitând în contradictoriu cu oraşul Eforie, prin primar, să oblige pârâtul să-i restituie imobilul respectiv în natură.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1541 din 28 septembrie 2005, rămasă definitivă prin Decizia nr. 36/C din 13 martie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, şi irevocabilă prin Decizia nr. 2069 din 6 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, depusă ca act nou în recurs, a admis în parte contestaţia şi a anulat în parte dispoziţia nr. 313 din 18 martie 2004, în ceea ce priveşte restaurantul Rapsodia şi grădina cu teren aferent în suprafaţă de 1.094,33 mp. A menţinut restul menţiunilor din dispoziţia atacată. A respins cererea de restituire în natură a imobilului compus din teren şi construcţii.
Instanţele au reţinut că reclamanta U.N.C.C.C. C. nu a făcut dovada dreptului ei de proprietate asupra imobilului respectiv şi că acesta ar fi fost preluat de stat în mod abuziv.
Actul de vânzare şi dare în plată autentificat sub nr. 4051 din 29 ianuarie 1937 de către Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat şi transcris la grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 3315 din 19 aprilie 1937, depus de recurenta-reclamantă drept titlul ei de proprietate asupra imobilului în litigiu, este o convenţie purtând asupra unui bun litigios care, încă din anul 1934 se găsea în patrimoniul statului, Convenţie încheiată de cooperativa S., în calitate de vânzător şi B.C.C., în calitate de cumpărător.
Din acest act rezultă că întregul imobil a fost ipotecat de către vânzător în anul 1927 în favoarea Băncii Agricole.
Urmare scoaterii la licitaţie publică prin Ordonanţa nr. 506/1932 a Tribunalului Constanţa, imobilul a fost adjudecat de Banca Agricolă. Ulterior, Banca Agricolă a cedat drepturile sale de creditoare şi adjudecarea Statului Român, reprezentat de Ministerul de Finanţe prin Convenţia autentificată sub nr. 3536 din 3 decembrie 1934 de către Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat şi transcrisă la grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 6470/1934, convenţie încheiată în baza Legii din 27 iunie 1930 pentru administrarea portofoliului preluat de stat de la Banca Naţională a României.
Împotriva Ordonanţei de adjudecare nr. 506/1952 a Tribunalului Constanţa au declarat recursuri B.C.C. şi cooperativa S., care au formulat obiectul dosarului nr. 3896/1932 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, recursuri care nu erau încă soluţionate la 29 ianuarie 1937, data autentificării actului de vânzare şi dare în plată.
În cauză nu s-au făcut dovada achitării până la 31 ianuarie 1937 a datoriei de 2 milioane lei pe care cooperativa S. o avea faţă de Statul Român, astfel cum prevede actul, şi nici faptul că ulterior Statul Român sau Banca Agricolă ar fi retrocedat imobilul, renunţând la efectele Ordonanţei de adjudecare nr. 506/1932 sau că s-ar fi radiat ipoteca şi comandimentul.
Ca atare, în mod corect s-a reţinut prin Decizia atacată că actul invocat de recurenta-reclamantă în sprijinul susţinerilor sale nu poate face dovada dreptului ei de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În aceste condiţii, susţinerile recurentei-reclamante dezvoltate prin motivele de recurs nu pot fi primite atâta timp cât actul de vânzare şi dare în plată autentificat la 29 ianuarie 1937 nu constituie titlu de proprietate pentru imobilul în litigiu.
Recurenta-reclamantă nu a arătat care este mijlocul de operare sau dovada administrată asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat şi care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, astfel că acest motiv de recurs nu va fi analizat.
Decizia atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii, recursul este nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta U.N.C.C.C. împotriva deciziei nr. 136 C din 17 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 942/2001. Civil. Perimare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7216/2001. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
