ICCJ. Decizia nr. 666/2001. Civil. Anulare contract donatie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 666.
Dosar nr. 892/1/2001
Dosar nr. vechi 992/2001
Şedinţa publică din 6 iulie 2006
Deliberând asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 10 martie 1999, reclamanta B.E. prin mandatar S.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Primăria municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 3 Bucureşti să se constate nulitatea contractului de donaţie autentificat sub nr. 3395 din 28 iunie 1963 şi transcris sub nr. 232 din 28 iunie 1963 privind imobilul din Bucureşti, şi obligarea acestora să-i restituie o suprafaţă de teren de 1070 mp, construibilă, în aceeaşi zonă sau să-i plătească despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului.
Prin sentinţa nr. 713 din 13 iunie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantelor B.E. şi C.S.
În motivarea acestei hotărâri, tribunalul a reţinut că reclamantele au cerut constatarea nulităţii contractului de donaţie pentru lipsa cauzei juridice şi în subsidiar constatarea nulităţii relative pentru că prin ameninţare şi violenţă le-a fost smuls consimţământul la încheierea contractului.
Din probele administrate s-a stabilit că B.S., soţul reclamantei, în prezent decedat, a dobândit proprietatea asupra terenului în suprafaţă de 1070 mp situat în Bucureşti, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 39824 din 8 noiembrie 1945 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
Ulterior, prin oferta de donaţie din 12 decembrie 1962 şi apoi prin contractul autentificat sub nr. 3395 din 26 iunie 1963 B.S. şi B.E. au donat terenul şi construcţiile aferente statului.
Imobilul a fost demolat potrivit Decretului nr. 217 din 12 septembrie 1989 şi conform expertizei efectuate în cauză, terenul este ocupat în prezent de blocuri de locuinţe cu magazine la parter.
Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a dovedit lipsa intenţiei de a gratifica statul, câtă vreme actul a fost încheiat în formă autentică potrivit art. 813 C. civ. şi nu rezultă cu certitudine din probele administrate lipsa cauzei ca element constitutiv al contractului de donaţie.
S-a stabilit că declaraţiile martorilor audiaţi în cauză în sensul că reclamanţii au fost constrânşi să doneze statului imobilul din Bucureşti, deşi aveau şapte copii în întreţinere, nu sunt relevante şi nu se coroborează cu alte probe.
Aşadar, actul de donaţie a fost considerat pe deplin valabil întrucât atât reclamanta cât şi soţul său nu au fost ameninţaţi cu nici un rău în sensul art. 953 C. civ. pentru încheierea actului, mai ales că şi-au exprimat liber consimţământul în faţa Notariatului de stat, organ abilitat să întocmească asemenea contracte.
Tribunalul a mai dispus pe parcursul procesului introducerea în cauză, în calitate de reclamantă a numitei C.S., unica moştenitoare a defunctului B.S. conform certificatului de moştenitor nr. 67 din 1 aprilie 1983 eliberat de Notariatul de stat judeţean Prahova, la cererea reclamantei B.E. şi scoaterea din proces a Primăriei sectorului 3 Bucureşti pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Apelul declarat de reclamantele B.E. şi C.S. împotriva sentinţei tribunalului a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2A din 8 ianuarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Instanţa de apel a confirmat hotărârea tribunalului pentru că nu s-a dovedit lipsa intenţiei de a gratifica statul prin actul încheiat, motiv invocat pentru constatarea nulităţii absolute a contractului şi de asemenea s-a considerat că simpla invocare a regimului politic contemporan cu perioada încheierii convenţiei cât şi a numărului mare al membrilor familiei, nu conduc la vicierea consimţământului în sensul art. 953 C. civ. care să atragă nulitatea relativă a aceluiaşi act. De altfel, acţiunea în anulare a unui act juridic este prescriptibilă conform art. 9 din Decretul nr. 167/1958 şi prescripţia începe să curgă de la data când actele de violenţă au încetat.
În contra acestei decizii au declarat recurs reclamantele considerând-o nelegală şi invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9 şi 19 Cod procedură civilă, aşa cum au precizat.
După declararea recursului a decedat reclamanta B.E.(la data de 16 mai 2001) aşa încât au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia ce figurează în certificatul de calitate de moştenitor nr. 14 din 13 februarie 2002 eliberat de Biroul Notarului Public M.C. şi care au declarat că înţeleg să continue recursul autoarei lor.
Cu declaraţiile autentificate sub nr. 3573 din 5 decembrie 2005 şi nr. 3647 din 9 decembrie 2005 recurenţii C.S., M.M., N.S., ş.a., au arătat că renunţă la judecarea capătului doi din acţiune şi anume: obligarea pârâtelor să le restituie o suprafaţă de teren de1070 mp, construibilă, în aceeaşi zonă sau să plătească despăgubiri la valoarea actuală a imobilului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii susţin că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 967 C. civ. ce prezumă existenţa cauzei actului juridic, prezumţie relativă ce a fost răsturnată cu probele administrative.
Se arată că atât din înscrisurile depuse cât şi din dispoziţiile martorilor rezultă lipsa intenţiei de a gratifica statul, respectiv dorinţa donatorilor de a-şi micşora patrimoniul în contextul în care aveau în întreţinere şapte copii şi pentru a obţine venituri, au încheiat imobilul din Bucureşti, pentru că locuiau în comuna Ceptura unde erau ameninţaţi să li se ocupe imobilul pentru a se aşeza sediul cooperativei agricole de producţie.
Recurenţii menţionează că instanţele nu s-au pronunţat asupra unor înscrisuri depuse ca probe, respectiv adeverinţa nr. 23/1999 emisă de S.A. Rotari/Ceptura, judeţul Prahova din care rezultă că imobilul recurenţilor din comuna Ceptura fusese ocupat încă din anul 1959 de „V. Ceptura" fără titlu iar imobilul din Bucureşti era închiriat aşa cum reiese din contractele de închiriere depuse.
Faţă de aceste probe coroborate cu declaraţiile martorilor s-a dovedit pe deplin lipsa intenţiei soţilor B. de a-şi micşora patrimoniul, mărind patrimoniul statului prin donarea imobilului în litigiu, deci voinţa lor reală nu a fost aceea consemnată în contract ce era consecinţa constrângerilor psihice la care au fost supuşi.
Recursul declarat este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 801 C. civ. „donaţiunea este un act de liberalitate prin care donatorele dă irevocabil un lucru donatorului cere-l primeşte".
Din această dispoziţie rezultă că donaţia este un contrat gratuit prin care donatorul îşi micşorează patrimoniul în mod irevocabil, fără a urmări să primească ceva în schimb.
Fiind un contract, valabilitatea donaţiei se examinează în raport de îndeplinirea celor patru condiţii esenţiale prevăzute de art. 948 C. civ., printre care este înscrisă şi cea privitoare la cauza licită.
Potrivit art. 966 C. civ. obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.
Totodată, existenţa cauzei se analizează în raport de specificul donaţiei, ca libertate, prin care o valoarea trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.
Astfel, voinţa de a dispune nu poate fi separată de scopul determinant care a provocat manifestarea dispunătorului de a face o liberalitate.
Din perspectiva celor expuse, în situaţia în care instanţa este investită a se pronunţa supra cauzei licite a contractului de donaţie ca o condiţie esenţială de validitate, acesta trebuie să aibă în vedre nu numai legislaţia în vigoare la data realizării liberalităţii dar şi împrejurările contemporane efectuării donaţiei.
Prezumţia cauzei licite a contractului fiind relativă poate fi răsturnată prin probe fie intrinseci actului juridic fie extrinseci acestuia.
Revenind la situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate, se constată că instanţele au reţinut corect împrejurarea că familia B. locuia, în mod statornic, în comuna Ceptura, judeţul Prahova împreună cu cei şapte copii aflaţi în întreţinerea lor.
Imobilul din Bucureşti, fusese cumpărat de B.S. în anul 1945, cu act autentic şi apoi închiriat încă din anul 1955 aşa cum reiese din contractele de închiriere depuse la dosar.
Din adeverinţa nr.23/1999 eliberată de S.A. Rotari/Ceptura rezultă că anexe şi crama imobilului, proprietatea soţilor B. din comuna Ceptura au fost ocupate din anul 1959 de V. Ceptura, iar din anul 1962 până în anul 1989 de către fostul CAP Ceptura.
Totodată, s-a dovedit că B.S., autorul recurenţilor a fost încadrat de noua putere comunistă la categoria „chiaburi" iar în anul 1962 a fost nevoit să se înscrie în cooperativa agricolă de producţie.
Coroborând aceste înscrisuri cu declaraţiile martorilor audiaţi de prima instanţă, se constată că asupra familiei B. se făceau presiuni de a se muta din imobilul din comuna Ceptura în imobilul din Bucureşti pentru că puterea locală intenţiona să aşeze sediul cooperativei agricole în locuinţa acestora din comuna Ceptura, ceea ce s-a şi întâmplat în anul 1962 când a fost ocupată o parte din imobil, respectiv crama şi anexele.
În aceste condiţii, B.S. şi B.E. au donat Statului Român imobilul din Bucureşti, prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 3395 in 28 iunie 1963 de Notariatul de Stat al Raionului Tudor Vladimirescu, pentru că nu doreau să părăsească imobilul din comuna Ceptura. De asemenea, în anul 1962 B.S. s-a înscris în cooperativa agricolă de producţie pentru a nu mai fi considerat chiabur, statut ce ar fi avut repercursiuni şi asupra evoluţiei ulterioare a copiilor lui.
Aşa fiind, contractul de donaţie a fost încheiat după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica Statul Român ci pentru dobândirea unui statut social agreat de noua ordine socială şi nu a avut la bază onimus donandi care trebuie să constituie cauza juridică licită a libertăţii realizate, fiind incidente cauzei dispoziţiile art. 966 C. civ. ce atrag nulitatea absolută a contractului încheiat.
Faţă de cele ce preced, hotărârea instanţei de apel ce a confirmat sentinţa tribunalului sunt nelegale astfel încât Înalta Curte va admite recursul reclamanţilor, va casa hotărârile pronunţate în cauză şi în fond va admite în parte acţiunea.
Va constata nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. 3395 din 28 iunie 1963 privind imobilul din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1070 mp şi construcţii aferente.
Conform art. 246 C. proc. civ. va lua act că recurenţii-reclamanţi renunţă la judecarea capătului de cerere privind restituirea suprafeţei de teren de 1070 mp, construibilă, în aceeaşi zonă sau despăgubiri la valoarea actuală a imobilului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele C.S. şi B.E., (decedată), pentru aceasta din urmă continuat de moştenitorii G.A.I., C.S., ş.a. împotriva deciziei nr. 2 A din 8 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 713 din 15 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi, în fond, admite în parte acţiunea.
Constată nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. 3395 din 28 iunie 1963 privind imobilul din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1070 mp şi construcţii aferente.
Conform art. 246 C. proc. civ., ia act că recurenţii- reclamanţi renunţă la judecata capătului de cerere privind restituirea suprafeţei de teren de 1070 mp, construibilă, în aceeaşi zonă sau despăgubiri la valoarea actuală a imobilului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iulie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 446/2001. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5243/2001. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
