CSJ. Decizia nr. 785/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.785DOSAR NR.3765/2001
Şedinţa publică din 27 februarie 2003
La data de 21 februarie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul L.D.S.împotriva deciziei nr.213 din 2 iulie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la 27 februarie 2003.
CURTEA
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 21 septembrie 1998 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamantul L.D.S. a chemat în judecată pârâta B.D.solicitând ca prin sentinţă să se constate intervenită între părţi vânzarea-cumpărarea imobilului situat în Eforie Nord, str.Tudor Vladimirescu, format din construcţie neterminată, amplasată pe un teren concesionat.
A motivat că la data de 3 aprilie 1998 a împrumutat pârâtei suma de 45 milioane lei, reprezentând echivalentul a 5200 USD, cu scadenţa la 27 iunie 1998. În contract s-a stipulat clauza potrivit căreia în caz de nerestituire a sumei se va transmite reclamantului-creditor proprietatea imobilului, instituindu-se şi interdicţia de înstrăinare şi grevare a bunului în favoarea acestuia. Pârâta nu a restituit suma şi, deşi notificată, nu s-a prezentat în faţa notarului pentru a perfecta vânzarea-cumpărarea imobilului.
Reclamantul a invocat în drept dispoziţiile art.969 C.civ.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii.
Judecătoria Constanţa, prin sentinţa civilă nr.16098/26.10.1998 a admis acţiunea, constatând intervenită în beneficiul reclamantului vânzarea-cumpărarea imobilului.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr.1124/12.05.1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
Împotriva acestei hotărâri pârâta a declarat recurs, care a fost admis prin Decizia civilă nr.840/23.05.2000 a Curţii de Apel Constanţa.
Au fost casate ambele hotărâri, admiţându-se excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei şi trimiţându-se dosarul la Tribunalul Constanţa pentru rejudecare în fond. S-a reţinut că în raport de prevederile art.2 pct.1 lit.b C. proc.civ., cum valoarea imobilului este de circa 400 milioane lei, competenţa de soluţionare a cauzei în fond revine tribunalului iar nu judecătoriei.
Rejudecând în fond, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr.838/18.12.2000 a respins acţiunea formulată de reclamant ca inadmisibilă.
Instanţa a reţinut în esenţă că stipularea în contractul de împrumut a unei clauze vizând transmiterea proprietăţii către creditor nu constituie o „convenţie legal făcută" în sensul prevederilor art.969 C.civ., fiind bazată pe o cauză ilicită întrucât este prohibită de lege. Într-adevăr, o asemenea stipulaţie este echivalentă clauzei penale, prohibită în contractele de împrumut, astfel încât nu poate avea nici un efect.
S-a mai motivat că nu sunt incidente normele referitoare la novaţie întrucât nu este îndeplinită condiţia naşterii unei obligaţii noi valabile şi nici dispoziţiile art.1295 C.civ. privind caracterul consensual al vânzării, lipsind preţul ca element esenţial al obiectului actului juridic.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr.213/3.07.2001 a Curţii de Apel Constanţa.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că:
- intenţia reală a părţilor a fost aceea de a încheia un contract de împrumut cu garanţie imobiliară;
- clauza privind dobândirea proprietăţii de către creditorul împrumutător contravine naturii juridice a acestui contract, în raport de dispoziţiile art.1066 şi 1088 C.civ.;
- această clauză este în realitate o clauză penală, lovită de nulitate absolută întrucât a fost şi este prohibită de lege.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.D.S. la data de 21 august 2001, pe care şi l-a completat cu un motiv suplimentar a doua zi. Ambele cereri sunt formulate în termenul legal, dovada existentă în dosarul Curţii de apel atestând că reclamantului recurent i-a fost comunicată Decizia la 7 august 2001.
Recurentul s-a referit la dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.,susţinţnd în esenţă că:
- instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, atunci când s-a pus problema competenţei materiale de soluţionare a cauzei, în apelul din primul ciclu procesual, s-ar fi reţinut şi nulitatea clauzei penale. Or, o asemenea discuţie nu s-a făcut în acel apel, instanţa ocupându-se strict de problema competenţei materiale;
- ambele instanţe, rejudecând fondul, au considerat în mod eronat ca fiind nulă clauza penală fără a verifica textul Legii nr.313/1879; în realitate, clauza expresă, clară şi imperativă inserată în contract nu este lovită de nulitate; ea reprezintă voinţa părţilor şi modalitatea prin care creditorul se asigură că va fi dezdăunat în caz de neexecutare a obligaţiei de către debitoare;
- instanţele au constatat nulitatea clauzei penale fără a fi investite în acest sens, depăşind astfel cadrul procesual stabilit de părţi.
Pârâta B.D.a formulat întâmpinare, arătând că hotărările criticate sunt legale şi temeinice, astfel încât a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele în legătură cu motivele de recurs formulate.
Prima critică este nefondată.
Nici un moment pe parcursul motivării deciziei civile nr.213 din 3 iulie 2001, Curtea de Apel Constanţa nu a afirmat ca în primul ciclu procesual (Decizia nr.840/23.05.2000) aceeaşi instanţă ar fi antrenat problema validităţii clauzei penale. Simpla lectură a filei 2 din Decizia recurată este edificatoare în acest sens.
În ceea ce priveşte validitatea clauzei penale, Curtea reţine că potrivit definiţiei legale date de art.1066 C.civ., ea este „aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i".
În speţă, pârâta intimată,„dând asigurare" că va restitui la scadenţă suma împrumutată „s-a legat" ca, în caz de neexecutare a obligaţiei, să transfere reclamantului proprietatea asupra bunului imobil.
Aşadar, definiţia legală a clauzei penale este neechivocă asupra naturii stipulaţiei pe care recurentul-reclamant doreşte să o valorifice prin acţiune. Ea nu este o garanţie imobiliară, aşa cum în mod greşit a susţinut reclamantul, întrucât nu are nici unul dintre caracterele specifice acestora.
Pe de altă parte, în raport de definiţia dată contractului de împrumut prin act.1576 şi 1584 şi de dispoziţiile art.966 şi 968 C.civ. cu privire la nevalabilitatea cauzei actului juridic, în mod întemeiat Curtea de apel a reţinut şi motivat că stipulaţia cuprinsă în contractul de împrumut contravine naturii juridice a acestuia, întrucât prin norma imperativă din art.1088 C.civ., „la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate".
De altfel, a existat o preocupare mai veche şi constantă a legiuitorului de a interzice clauza penală în contractul de împrumut, sens în care încă prin Legea din 20.11.1879 „pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte" s-a statuat: „clauza penală aflată în contracte de împrumuturi ... este şi va rămâne anulată. Judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzute de art.1589 C.civ.".
Această reglementare, care nu a ieşit nici un moment din vigoare şi în legătură cu care nu s-ar putea susţine că ar fi desuetă, este în concordanţă şi cu actualul regim juridic al dobânzii, configurat prin OG nr.9/2000, care în art.9 precizează că „în raporturile civile obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile prezentei ordonanţe este nulă de drept".
În consecinţă, corect Curtea de apel a reţinut că atât sub imperiul legii vechi cât şi al noii reglementări, clauza penală convenită de părţi în contractul de împrumut, în sensul transmiterii proprietăţii imobilului de către debitoare în cazul neachitării sumei la scadenţă este lovită de nulitate absolută.
Principiul libertăţii contractuale, ca şi cel al forţei obligatorii a contractului, invocate de reclamantul recurent nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât numai convenţiile „legal făcute" au putere de lege între părţile contractante (art.969 C.civ.), iar potrivit prevederilor art.5 din acelaşi cod:"nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".
Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu este întemeiat.
Instanţele nu s-au pronunţat asupra nulităţii clauzei penale întrucât nu au fost investite cu acest capăt de cerere. A fost însă respinsă acţiunea reclamantului, motivându-se, pe cale incidentă, că solicitarea lui nu poate fi primită întrucât clauza pe care el se întemeiază este nulă şi nu poate produce efecte, ceea ce înseamnă, în mod evident, că nu s-au depăşit limitele investirii.
Aşa fiind, cum Decizia pronunţată este în întregime legală şi temeinică, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.D.S.împotriva deciziei nr.213 din 3 iulie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 790/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 786/2001. Civil → |
|---|
