CSJ. Decizia nr. 896/2001. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.896DOSAR NR.3286/2001
Şedinţa publică din 7 martie 200.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâţii M.J.şi M.V.împotriva deciziei nr.275 din 16.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal s-au prezentat recurenţii-pârâţi prin avocat E.M., intimaţii-reclamanţi HGşi HGA.prin avocat C.Z., intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin consilier juridic O.O., lipsind intimata-pârâtă S.C."H.N." S.A. Bucureşti.
Procedura completă.
Avocat E.M. a solicitat admiterea recursului şi a depus concluzii scrise.
Avocat C.Z. a cerut respingerea recursului şi menţinerea ca legale şi temeinice a hotărârilor pronunţate.
Consilier juridic O.O. a pus concluzii de admitere a recursului.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 10 septembrie 1999, HGV.şi HGA.au chemat în judecată, prin acţiune modificată, pe M.I., M.V., Municipiul Bucureşti şi S.C."H.N." S.A. Bucureşti pentru revendicarea unui apartament situat la parterul imobilului din Bucureşti, Bdul Mărăşti nr.23, sectorul 1. Totodată, au cerut să se constate lipsa unui titlu valabil de preluare a bunului în patrimoniul statului şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.3157/27998 din 3 februarie 1997, încheiat între pârâta S.C. „H.N." S.A. Bucureşti, ca vânzător şi pârâţii persoane fizice, în calitate de cumpărători.
În motivarea acţiunii lor, au arătat că a dobândit bunul revendicat prin convenţie, că în anul 1982 a fost preluat în patrimoniul statului printr-un act administrativ, emis în baza Decretului nr.223/1974 şi că, ulterior, la data de 3 februarie 1997, a fost înstrăinat, cu titlu oneros, dar cu violarea Legii nr.112/1995, pârâţilor persoanelor fizice.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.658 din 5 octombrie 2000, a admis în parte acţiunea, obligând pe pârâţii persoane fizice să-i restituie, în posesie şi proprietate, bunul revendicat. Soluţia a fost motivată în sensul că, deşi actul de înstrăinare a bunului, este valid, totuşi nu este preferabil titlului de proprietate al reclamantei.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr.275 din 16 mai 2001, a respins, ca nefondate apelurile pârâţilor M.J., M.V.şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, cu motivarea că sentinţa atacată îşi are temeiul juridic în caracterul preferabil al titlului de proprietate al reclamanţilor.
Împotriva acestei deciziii pârâţii M.J.şi M.V.au declarat recurs, bazat pe motivele de casare şi modificare prevăzute de art.304 pct.5-10 C.proc.civ., în dezvoltarea cărora a arătat, în esenţă că, procedând la compararea titlurilor de proprietate, instanţele au acordat ceea ce nu s-a cerut, fiind încălcate, ca atare, şi formele procedurale sancţionate cu nulitatea. Totodată, instanţele n-au examinat nulitatea actului de înstrăinare (vânzarea este anterioară Normelor de aplicare a Legii nr.112/1995) şi nici aparenţa în drept invocată ca mijloc de apărare. Soluţia este contradictorie, întrucât păstrează titlul cumpărătorilor şi, fără temei, îi transformă din posesori în simpli detentori.
Recursul este întemeiat.
Dovada proprietăţii imobiliare prin titluri este absolută, dacă dreptul a fost dobândit originar şi relativă atunci când provine dintr-un mod derivat, cum este convenţia. În acest din urmă caz, titlurile, translative sau declarative, sunt simple fapte generatoare de prezumţii care pot fi înlăturate prin proba contrarie.
Nu mai puţin, compararea titlurilor vizează, exclusiv, ipoteza când ambele părţi litigante ale revendicării produc titluri derivate, care emană de la autori diferiţi şi care sunt fără vreo legătură (raport) între ele. Prezumţia de proprietate, proprie unor asemenea titluri, poate fi combătută prin elemente de convicţiune, în condiţiile art.1203 C.civ..
În speţă, imobilul revendicat a fost dobândit, mai întâi de reclamanţi, prin convenţie, apoi de către stat, printr-un act administrativ emis în baza Decretului nr.223/1974 şi, în final, de pârâţii M.I. şi M.V., în calitate de chiriaşi, în temeiul Legii nr.112/1995 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr.3157/27998 din 3 februarie 1997.
Rezultă că, în succesiunea lor, titlurile sunt într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existenţa unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar apoi, pe intervenţia legii care, originar, a dispus preluarea bunului în patrimoniul statului şi, prin convenţie, înstrăinarea lui către chiriaşi. Absenţa unor autori diferiţi şi prezenţa titlurilor originare invocate de pârâţi, denotă, că în speţă, ipoteza cerută probaţiunii prin compararea titlurilor nu există. Corelativ, este inoperantă şi posibilitatea combaterii, în acest cadru, a prezumţiei de proprietate care rezultă din titlul (originar şi, totodată, derivat) invocat de pârâţi. Altfel spus, instanţele au recurs la un mijloc de probaţiune inaplicabil pricinii şi inapt să înlăture titlul pârâţilor.
În schimb, instanţele au omis să cerceteze raportul de drept referitor la valabilitatea titlului statului, impus ca o condiţie a valabilităţii înstrăinării bunului în baza Legii nr.112/1995, de natură să pună în cauză vânzarea-cumpărarea lucrului altuia, nulă dacă cumpărătorul a ştiut că statul nu era proprietar. În acest caz, dacă vânzarea a fost fondată pe o cauză ilicită ori pe existenţa lui fraus omnia corrumpit, nulitatea este absolută.
Or, conform cererii de chemare în judecată şi apărării de fond propriu-zise a pârâţilor, instanţele au fost investite să se pronunţe asupra acestor aspecte. Reclamantele au invocat vânzarea-cumpărarea de către stat a propriului lor bun, ineficace deoarece Legea nr.112/1995 n-a fost respectată, iar pârâţii (cumpărătorii), buna lor credinţă (în condiţiile aparenţei în drept, n-au ştiut că statul este neproprietar).
Întrucât instanţele aurestrâns cercetarea judecătorească la simpla comparare a titlurilor, situaţie care s-a tradus în depăşirea cadrului procesual, cu multipla consecinţă a neexaminării fondului pricinii, nemotivării şi adoptăriiunor dispoziţii contradictorii, nefireşti, se impune admiterea recursului. În temeiul art.314 C.proc.civ., urmează a fi casate hotărârile atacate cu trimiterea cauzei la prima instanţă, pentru rejudecare.În baza art.725 alin.3, combinat cu art.2 pct.1 lit.b şi art.1 pct.1 C.proc.civ., instanţa de trimitere se identifică a fi Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul pârâţilor M.J.şi M.V.împotriva deciziei civile nr.275 din 16 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Casează această decizie, precum şi sentinţa civilă nr.658 din 5 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a şi trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 897/2001. Civil | CSJ. Decizia nr. 856/2001. Civil → |
|---|
