Revendicare. Imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974
| Comentarii |
|
Efectele admiterii unei acţiuni în revendicare anterior introduse în ce priveşte examinarea, în litigiul de faţă, a chestiunii valabilităţii preluării imobilului. Irelevanţa schimbării ulterioare a destinaţiei imobilului şi a transferului dreptului de administrare. Condiţia calităţii procesuale pasive în cazul revendicării de la titularul dreptului de administrare
Instanţele nu au rezolvat procesul de faţă pe temeiul autorităţii de lucru judecat dedus din litigiul finalizat prin decizia civilă nr. 824/A din 26 martie 1996 a Tribunalului Bucureşti, aşa cum greşit susţin recurenţii, ci, pe aspectul discutat, şi anume al nevalabilităţii titlului statului; ele au reţinut corect că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre ulterioară şi că dreptul de proprietate recunoscut reclamantului în vechiul proces nu poate fi negat în cel de faţă numai pentru că asupra bunului litigios s-a transferat dreptul de administrare de la o instituţie la alta.
Aceste constatări nu pot fi contrazise în litigiul de faţă cu atât mai mult cu cât recurenţii nu au administrat nici o dovadă cu care să infirme situaţia de fapt care a condus în primul proces la admiterea demersului judiciar întreprins de reclamant şi anume că acesta a făcut dovada pozitivă a dreptului său de proprietate şi că titlul statului asupra bunului, nefiind dobândit în conformitate cu legea, nu poate H opus cu succes reclamantului.
Stabilindu-se judecătoreşte în mod irevocabil că titlul statului asupra bunului nu este valabil, toate operaţiunile ulterioare efectuate în virtutea acestui drept, cum sunt schimbarea destinaţiei apartamentului în locuinţă de serviciu supusă închirierii unui terţ ori transferul dreptului de administrare, sunt nule şi în orice caz de neopus dreptului de proprietate al reclamantului, care poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi, fiind fără relevanţă cine exercită în fapt posesia asupra lui.
Cert este însă că prin acţiunea de faţă reclamantul nu a revendicat bunul imobil de la stat, pentru că avea deja obţinut un titlu executoriu de obligare a acestuia la predarea bunului, cât şi dispoziţia administrativă de punere în posesie, ci de la un administrator (pârâta-recurentă), care în mod nejustificat continuă să folosească bunul, fără să mai existe dreptul proprietarului iniţial (statul) care îi atribuise folosinţa.
(Secţia civilă, decizia nr. 354 din 17 ianuarie 2001))
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 10 noiembrie 1998 reclamantul
D.H.-S. a chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat la etajul I din Bucureşti, str. Ana Davila, nr. 14 împreună cu cota indiviză de teren de 97 m.p. şi cota indiviză de 1/4 din dependinţele de la subsolul imobilului, cât şi dreptul de proprietate asupra părţilor comune care prin natura lor servesc întregul imobil.
în motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a dobândit apartamentul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9501/ 17 septembrie 1971 de către fostul notariat de Stat al sectorului 6 Bucureşti şi transcris sub nr. 1845/ 1971 de acelaşi notariat şi că în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 206/1988 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti, ca urmare a rămânerii în străinătate a reclamantului, bunul a trecut în proprietatea statului.
în urma acţiunii în revendicare promovate de reclamant, prin decizia nr. 824/1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, hotărâre definitivă şi irevocabilă, pârâţii din acea cauză - Consiliul General al municipiului Bucureşti şi S.C. Cotroceni S.A. au fost obligaţi să-i lase în deplină proprietate apartamentul în litigiu, după care s-a emis şi dispoziţia nr. 1489/15 iunie 1998 a Primarului General de punere în posesie.
Se arată de reclamant că nu a putut intra în posesia apartamentului, deoarece i s-a comunicat că bunul nu se mai află în administrarea S.C.
Cotroceni S.A. ci a R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în baza H.G. nr. 859/1996, măsură considerată nelegală întrucât imobilul proprietatea reclamantului nu făcea parte din categoria acelora de protocol, iar la data transferului bunul se găsea în litigiu.
La data de 2 februarie 1999 pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat cerere de chemare în judecată, în temeiul art. 57 C. pr. civ., a Ministerului de Finanţe în calitate de reprezentant al statului român, invocându-se prevederile art. 12 alin. 4 din Legea nr. 213/1998.
în şedinţa din 10 martie 1999 instanţa de fond a dispus introducerea în cauză ca intervenient a Ministerului Finanţelor.
învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1466 din 17 septembrie 1999, a admis acţiunea formulată de reclamantul D.H.S., în contradictoriu cu pârâta R.A. Administraţia Patrimoniulu Protocolului de Stat şi cu intervenientul Ministerul Finanţelor. A fost obligată pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul aflat la etajul nr. 1 din imobilul situat în str. Ana Davila, nr. 14, sectorul 5 Bucureşti.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de intervenientul Ministerul Finanţelor au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 203 A din 13 aprilie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a lll-a civilă.
Pentru a hotărî astfel instanţele au reţinut că prin decizia civilă nr. 824/1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti reclamantului i-a fost restituit apartamentul în proprietate, hotărârea fiind pronunţată în contradictoriu cu reprezentantul statului, respectiv Consiliul General al municipiului
Bucureşti, şi cu administratorul bunului - S.C. „H.N.” S.A. Din acest moment s-a considerat că statul nu mai are nici un drept de proprietate asupra apartamentului, singura persoană care s-a schimbat în raporturile dintre părţi fiind administratorul bunului, în prezent R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.
S-a motivat că dreptul de administrare nu mai poate fi însă exercitat, atâta vreme cât statul nu mai are calitatea de proprietar al bunului şi nu mai poate dispune de el, urmând ca apartamentul să fie pus la dispoziţia reclamantului.
împotriva deciziei date în apel prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal au declarat recurs pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi intervenientul Ministerul Finanţelor care au criticat hotărârile pronunţate în cauză pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în recursul declarat pârâta susţine că imobilul revendicat de reclamant a trecut legal în proprietatea statului prin decizia nr. 206/9 februarie 1988 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, astfel că statul deţine cu titlu apartamentul litigios; acest bun a fost închiriat la data de 25 martie 1988 unei persoane fizice în baza Decretului nr. 263/7 iulie 1979, astfel că a avut loc o schimbare a destinaţiei apartamentului, respectiv în locuinţă de serviciu; în anul 1990 apartamentul a fost trecut nelegal în administrarea Consiliului General al municipiului Bucureşti, pentru ca apoi, prin H.G. nr. 39/1996 s-a reparat această nelegalitate, bunul fiind trecut în administrarea recurentei, făcând astfel parte din proprietatea publică a statului şi, pe cale de consecinţă este inalienabil; decizia civilă nr. 824 din 26 martie 1998 a Tribunalului Bucureşti, nu valorează probă a dreptului de proprietate, nu a fost pronunţată în contradictoriu cu recurenta cu atât mai mult cu cât transferul dreptului de administrare asupra bunului a operat în anul 1996; în procesul finalizat prin decizia civilă amintită, Consiliul General al municipiul Bucureşti nu avea calitate procesuală pasivă, în acel proces putând participa ca pârât doar primarul municipiului.
în recursul declarat, intervenientul Ministerul Finanţelor susţine că în mod eronat instanţele au apreciat că în cauză operează autoritatea de lucru judecat deoarece faţă de anteriorul litigiu nu există identitate de părţi, recurentul neavând această
calitate în primul proces; decizia recurată nu cuprinde motivele de drept în temeiul cărora apelul intervenientului a fost respins; nelegal instanţele au restituit bunul către reclamant cât timp decizia administrativă nr. 206/1988 care constituie titlul de proprietate ai statului nu a fost contestată în baza Legii nr. 1/1967 ori a Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ.
Recursurile nu sunt fondate.
Reclamantul-intimat D.H.-S. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului de la etajul I din imobilul situat în Bucureşti, str. Ana Davila, nr. 14, sectorul 5 în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9501/2 septembrie 1971 de fostul Notariat de Stat al sectorului 6 - Bucureşti şi transcris sub nr. 1845/ 1971 de către acelaşi notariat.
întrucât reclamantul a rămas în străinătate, apartamentul a fost trecut, fără plată, în proprietatea statului.
Cu referire la trecerea în proprietatea statului a acestui bun, reclamantul s-a adresat justiţiei şi, prin decizia nr. 824A din 26 martie 1998 Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii din acel proces - Consiliul General al municipiului Bucureşti şi S.C. Cotroceni S.A. să-i lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie apartamentul de la etajul I, situat în Bucureşti, str. Ana Davila, nr. 14, sector 5. Este de reţinut că hotărârea judecătorească este definitivă şi irevocabilă.
Prin dispoziţia nr. 1489 din 15 iunie 1998 emisă de Primarul General s-a restituit în proprietate apartamentul reclamantului, dar cu ocazia punerii în posesie s-a constatat că bunul imobiliar a fost trecut în administrarea pârâtei-recurente cu toate că iniţial apartamentul nu făcea parte din categoria celor de protocol, iar la data transferului dreptului de administrare bunul era litigios.
Faţă de aceste considerente de fapt, se constată că reclamantul D.H.S. a învestit în cauză instanţele judecătoreşti cu o acţiune în revendicare, reală şi petitorie, prin intermediul căreia solicită restituirea bunului imobiliar de la posesorul neproprietar, respectiv pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.
La rândul său, pârâta se apără în sensul că titlul statului asupra imobilului (decizia administrativă nr. 206 din 9 februarie 1988 emisă în baza
Decretului nr. 223/1974), este legal şi că dreptul său de administrare asupra imobilului este exercitat în bazaH.G. nr. 39/1996.
Aceste apărări, ce constituie şi motive de casare, nu sunt fondate întrucât la baza soluţiei de admitere a acţiunii dispuse prin decizia nr. 824/A din 26 martie 1996 a Tribunalului Bucureşti a stat tocmai constatarea nelegalităţii operaţiunii de trecere a imobilului din proprietatea reclamantului în proprietatea statului şi a lipsei de valabilitate a titlului statului asupra nemişcătorului. Instanţele nu au rezolvat procesul de faţă pe temeiul autorităţii de lucru judecat dedus din litigiul finalizat prin decizia civilă nr. 824/A din 26 martie 1996 a Tribunalului Bucureşti, aşa cum greşit susţin recurenţii, ci pe aspectul discutat, şi anume al nevalabilităţii titlului statului; au reţinut corect că, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre ulterioară şi că dreptul de proprietate recunoscut reclamantului în vechiul proces nu poate fi negat în cel de faţă numai pentru că asupra bunului litigios s-a transferat dreptul de administrare de la o instituţie la alta.
Aceste constatări nu pot fi contrazise în litigiul de faţă cu atât mai mult cu cât recurenţii nu au administrat nici o dovadă cu care să infirme situaţia de fapt care a condus în primul proces la admiterea demersului judiciar întreprins de reclamant şi anume că acesta a făcut dovada pozitivă a dreptului său de proprietate şi că titlul statului asupra bunului, nefiind dobândit în conformitate cu legea, nu poate fi opus cu succes reclamantului.
Stabilindu-se judecătoreşte în mod irevocabil că titlul statului asupra bunului nu este valabil, toate operaţiunile ulterioare efectuate în virtutea acestui drept cum sunt schimbarea destinaţiei apartamentului în locuinţă de serviciu supusă închirierii unui terţ ori transferul dreptului de administrare sunt nule şi orice caz de neopus dreptului de proprietate al reclamantului, care poate urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi, fiind fără relevanţă cine exercită în fapt posesia lui.
în prezentul litigiu, reclamantul D.H.S. se legitimează activ atât cu titlul translativ de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr.
9501/7 septembrie 1971 şi transcris sub nr. 1845/ 1971), cât şi cu un titlu declarativ (decizia civilă nr. 824/A din 26 martie 1996 a Tribunalului Bucureşti), în temeiul căruia contractului de vânzare-cumpărare i se recunoaşte forţa probantă dedusă din caracterul absolut al dovedirii dreptului de proprietate asupra bunului.
în anteriorul litigiu, Consiliul General al municipiului Bucureşti a avut calitate procesuală pasivă, apreciere dedusă din prevederile neechivoce ale art. 12 alin. 5 din Legea nr. 213/ 1998, care conferă această calitate organului deliberativ şi nu celui executiv care este primarul localităţii. Chiar dacă se răspunde pe fond acestui motiv de casare, se constată totuşi că este de neadmis în drept ca într-un nou litigiu în revendicare, pornit de această dată împotriva altui posesor neproprietar, acesta din urmă să se poată apăra invocând lipsa de calitate a unei părţi cu referire la care s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă prin admiterea acţiunii faţă de acea parte în proces.
Cert este însă că, prin acţiunea de faţă reclamantul nu a revendicat bunul imobil de la stat, pentru că avea deja obţinut un titlu executoriu de obligare a acestuia la predarea bunului, cât şi dispoziţia administrativă de punere în posesie, ci de la un administrator (pârâta-recurentă), care în mod nejustificat continuă să folosească bunul, fără să mai existe dreptul proprietarului iniţial (statul) care îi atribuie folosinţa.
Hotărârile pronunţate în cauză prin care s-a admis acţiunea reclamantului sunt motivate atât în fapt, cât şi în drept, iar împrejurarea invocată în recurs în sensul că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de Legile nr. 1/1967 şi nr. 29/ 1990 referitoare la contenciosul administrativ, nu are nici o relevanţă pe aspectele discutate în proces şi, în orice caz, nu poate constitui un fine de neprimire ori un refuz de soluţionare a unei acţiuni în revendicare imobiliară fondată pe temeiuri de drept comun.
Faţă de cele ce preced, recursurile declarate de pârâta R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi de intervenientul Ministerul Finanţelor se privesc ca nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.
| ← Revendicare. Identificarea imobilului care face obiectul... | Răspundere civilă delictuală. Daune morale pretinse pentru... → |
|---|
