Revendicare. Identificarea imobilului care face obiectul revendicării. Irelevanţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil. Inaplicabilitatea prescripţiei achizitive. Consecinţe
| Comentarii |
|
Expertiza (...) a identificat imobilul ce nu a fost donat statului de C.M., fiind denumit „Corp B de clădire ce a fost construit înainte de anul 1951
Tot expertiza tehnică (fila 50 dosar de fond) constată că imobilul (...) este compus din două corpuri de clădire având o vechime de aproximativ 150 de ani şi că în corpul A (construcţie ce nu a fost revendicată de reclamant şi care a făcut obiect al actului de donaţie) se găsesc încăperile care au destinaţia actuală de grădiniţă.
PârâtulI.P.C.M. S.A. Bucureşti nu poate invoca drept titlu valabil ordinele emise de fostul Minister al Industriei Construcţiilor de Maşini ori certificatul de atestare seria M03 nr. 2427/1995 deoarece transmiţătorul bunului nu a fost niciodată şi proprietarul lui, după cum pârâtul nu poate invoca nici prescripţia achizitivă întrucât nu a exercitat asupra bunului revendicat o posesiune utilă în sensul art. 1847 C. civ., ci o simplă detenţiune de fapt (precară) care, oricât ar dura în timp, nu poate conduce niciodată la dobândirea proprietăţii prin efectul unei simple stăpâniri a bunului.
(Secţia civilă, decizia nr. 5250 din 21 decembrie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 25 martie 1999 reclamantul M.Ş.A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi Institutul de Proiectare, Consulting şi Marketing S.A. Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie corpul de clădire alăturat construcţiei principale al imobilului din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, sectorul 1, împreună cu terenul construit şi neconstruit în suprafaţă de 3.992 m.p. aferent acestui corp de clădire.
în motivarea acţiunii reclamantul a arătat că imobilul din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, sectorul 1 este format dintr-o construcţie principală şi alăturat, un corp de clădire care alcătuia dependinţele construcţiei principale, precum şi grădina şi curtea imobilului. Acest imobil a fost, în
întregime, proprietatea lui C.M. care l-a moştenit de la tatăl său, generalul G.M. şi l-a stăpânit în deplină proprietate şi posesiune în baza actului de partaj autentificat de fostul Tribunal Ilfov - secţia notariat sub nr. 13997 din 28 mai 1920 şi transcris la acelaşi tribunal sub nr. 8937/1931.
Cu actul de donaţie autentificat sub nr. 1038/ 1948 de fostul Tribunal Ilfov - secţia I civilă şi transcris la grefa aceleiaşi secţii sub nr. 648 din 1 aprilie 1948, C.M. a donat Ministerului Artelor, din întreg imobilul, construcţia principală, inclusiv terenul pe care se afla, împreună cu colecţiile de tablouri, obiecte de artă, cărţile şi mobilierul din această construcţie. Potrivit actului de donaţie, C.M. şi-a păstrat proprietatea asupra “dependinţelor ce formează un corp separat, lipsit de corpul principal, terenul din fund, grădina din faţă şi curtea”, proprietate cu privire la care reclamantul susţine că îi revine, în calitate de unic moştenitor al lui C.M., fratele tatălui său, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 211 din 9 februarie 1993 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti.
Mai susţine reclamantul că acest corp de clădire, alăturat construcţiei principale, precum şi terenul imobilului din Caiea Victoriei nr. 192 nu a format niciodată obiectul vreunui act normativ de trecere în proprietatea statului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul Institutul de Proiectare, Consulting şi Marketing S.A. Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii cu motivarea că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă în sensul că imobilul situat în prezent la adresa din Calea Victoriei nr. 192, sectorul 1, este acelaşi cu cel situat în Calea Victoriei nr. 210, care, conform actului de împărţeală invocat drept titlu de proprietate al autorului C.M., a revenit în lotul acestuia. Se mai apără pârâtul susţinând că statul a intrat în stăpânirea întregului imobil situat la adresa indicată de reclamant în acţiunea în revendicare cu titlu, invocând în acest sens adresa nr. 4737/1992 a S.C. „H.N.” S.A. din care rezultă că imobilul din Calea Victoriei nr. 192 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 de la numitul M.C., altă persoană decât autorul reclamantului.
în principal, pârâtul opune reclamantului Ordinele emise de M.I.C.M. nr. 15393/1978 şi nr. 15599/1981 şi certificatul de atestare seria 1103 nr. 2427/1995 prin care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, iar în subsidiar, susţine că a dobândit dreptul de proprietate imobiliară prin efectul prescripţiei achizitive, potrivit art. 1837 şi următoarele C. civ.
învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă prin sentinţa nr. 1868 din 22 decembrie 1999 a admis acţiunea formulată de reclamantul M.Ş.A. împotriva pârâţilor Consiliul General al municipiului Bucureşti şi Institutul de Proiectare, Consulting şi Marketing S.A. Bucureşti şi a obligat pe pârâţi să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul situat în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, sectorul 1, Corp B, compus din clădiri şi teren în suprafaţă de 4592 m.p. conform expertizei tehnice efectuate de expert C.S..
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut şi motivat că imobilul în litigiu a aparţinut în proprietate generalului G.M. şi a fost dobândit de fiul acestuia - C.M. în baza actului de împărţeală nr. 13007/20 mai 1920. în anul 1948 C.M. a donat Ministerului Artelor corpul de clădire din faţă şi terenul aferent clădirii donate, nu şi dependinţele
ce formează un corp separat, lipit de corpul principal, terenul din spate, grădina din faţă şi curtea cu o suprafaţă totală de 4592 m.p. Această parte neinclusă în actul de donaţie şi care a rămas în proprietatea lui C.M., revine reclamantului în calitate de moştenitor al acestuia, conform certificatului de calitate nr. 239/1993.
Cu referire la apărările pârâtului Institutul de Proiectare Consulting şi Marketing S.A. - Bucureşti, tribunalul a reţinut că imobilul proprietatea lui C.M., care astăzi este identificat în Calea Victoriei nr. 192, este acelaşi cu cel ce a avut nr. 210 astfel cum era identificat în actul de împărţeală din anul 1920. Imobilul revendicat de reclamant nu a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 întrucât decizia de preluare se referă la numitul M.C., altă persoană decât autorul reclamantului, iar din actele ce emană de la Primăria municipiului Bucureşti şi S.C. „H.N.” S.A. rezultă că imobilul ce a aparţinut lui C.M. nu a fost naţionalizat şi nici nu figurează ca fiind trecut în proprietatea statului. Pârâtul nu se poate apăra că a dobândit proprietatea bunului revendicat nici prin efectul prescripţiei achizitive întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1837 C. civ.
Apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de pârâţii municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Institutul de Proiectare, Consulting şi Marketing S.A. Bucureşti au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 214 din 24 aprilie 2000 a schimbat în tot hotărârea tribunalului în sensul că a respins acţiunea reclamantului îndreptată împotriva Consiliului General al municipiului Bucureşti pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi ca neîntemeiată faţă de Institutul de Proiectare, Consulting şi Marketing S.A. Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat că prin cererea sa reclamantul a revendicat imobilul din Calea Victoriei nr. 192, respectiv dependinţele ce formează un corp separat, terenul din spate, grădina din faţă şi curtea. Din procesul-verbal înregistrat sub nr. 2784/18 martie 1940 al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti rezultă că autorul C.M., în calitate de proprietar, a cerut înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului din Calea Victoriei nr. 192, astfel că reclamantul nu a dovedit că imobilul revendicat este acelaşi cu cel din Calea Victoriei nr. 210, pentru care autorul său
avea titlu de proprietate. De altfel, actul de partaj voluntar priveşte casa din Calea Victoriei nr. 210, cu grădină şi curte, fără să facă vorbire de mai multe corpuri de clădiri, aspect reţinut şi în procesul-verbal din 18 martie 1940.
S-a mai reţinut că imobilul din Calea Victoriei nr. 192 figurează ca proprietate de stat, categoria de folosinţă “dotări învăţământ la nivelul anului 1988”, fiind ocupat de o grădiniţă.
împotriva deciziei pronunţată în apel prin care s-a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în termen legal a declarat recurs reclamantul M.Ş.A. care a criticat soluţia dată de Curtea de Apei Bucureşti pentru nelegalitate şi netemeinicie.
într-un prim motiv de casare se susţine că, prin decizia recurată sunt apreciate eronat probele administrate deoarece identitatea dintre imobilul din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192 şi cel ce a avut nr. 210 pe Calea Victoriei, imobil ce a revenit autorului recurentului prin actul de împărţeală din anul 1920, a fost pe deplin stabilită nu numai cu raportul de expertiză efectuată în cauză, dar şi cu celelalte acte depuse şi pe care recurentul le analizează în detaliu în acest motiv de casare.
Se afirmă, într-un al doilea motiv de recurs, că decizia instanţei de apel se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt când se reţine că nu a existat în proprietatea lui C.M. decât un singur corp de construcţie. Or, expertiza realizată în cauză constată că încă din secolul trecut au existat două corpuri de construcţie, unul constând în casă de locuit, iar cel de al doilea din dependinţele acestei case, formate din grajd pentru cai, remize pentru trăsuri, depozit pentru furaje şi camere de locuit pentru vizitiu şi grăjdari, acest corp fiind menţionat şi în procesul-verbal nr. 2784/1940 de înscriere a imobilului din Calea Victoriei nr. 192 în C.F. a Bucureştiului.
într-un al treilea motiv de casare se reproşează instanţei de apel că a încălcat legea, în speţă, prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât imobilul lui C.M. nu a trecut în proprietatea statului, respectiv a fost preluat de Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini fără nici un titlu valabil.
Recursul este fondat.
Imobilul ce constituie obiect al litigiului de faţă a devenit proprietatea lui G.I.M. în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 168 din 16 aprilie 1868 de fostul Tribunal Ilfov - secţia a V-a
(filele 2-5 dosar de fond). în act se stipulează că G.I.M. cumpără de la D.l. imobilul din Bucureşti, Calea Mogoşoi (azi Calea Victoriei) nr. 184, iar cumpărătorul “va stăpâni locul din Calea Mogoşoi până în fund D.Dsale Crezuleşti”.
Din planul cadastral depus de recurent în apel (fila 34) rezultă că imobilul lui G.M. din Calea Victoriei se învecina în spate cu imobilul din str. Nicolae lorga nr. 7 (denumirea de azi a străzii), iar din procesul-verbal nr. 2771/1940 de înscriere în C.F. (filele 35 - 36 apel), rezultă că imobilul din str. Nicolae lorga nr. 5 - 7 era proprietatea lui A.AI.L., născută K., deci acest imobil era vecin cu imobilul din Calea Victoriei, proprietatea M.
După decesul generalului M. şi a soţiei sale
A.G.M., născută C., moştenitorii acestora convin asupra transmiterii succesiunii, în sensul că se încheie actul de împărţeală autentificat sub nr. 13007/28 mai 1920 de fostul Tribunal Ilfov - Secţia Notariat (filele 25 - 29 dosar de fond), prin care lui C.G.M., fiu, îi revine în proprietate “Casa din Bucureşti Calea Victoriei nr. 210 cu curtea şi grădina ei”. Din lectura actului de împărţeală rezultă că defuncţii G. şi A. M. nu au avut alte proprietăţi imobiliare în Bucureşti.
La data de 5 martie în 1948 C.G.M. care domicilia în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, a donat statului român, reprezentat prin Ministerul Artelor “o parte din imobilul proprietatea mea, situat în Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, constând în corpul de clădire din faţă înspre Calea Victoriei şi cu terenul respectiv pe care se găseşte clădirea donată”. în act se stipulează expres că “donaţia de faţă nu priveşte dependinţele ce formează un corp de clădire separat, lipit de corpul principal, de asemeni nici terenul din fund, grădina din faţă şi curtea”.
Prin acelaşi act donatorul şi-a “rezervat dreptul de a locui până la sfârşitul vieţii în cele trei încăperi cu vedere spre curte”, iar înscrisul cuprinde menţiunea că imobilul este stăpânit de donator în baza actului de partaj succesoral a averii rămase de pe urma defunctului G.M., autentificat sub nr. 13007/28 mai 1920 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat.
Din succesiunea înscrisurilor analizate rezultă fără echivoc că între imobilul prevăzut în actul de împărţeală din anul 1920 (Calea Victoriei nr. 210) şi cel menţionat în actul de donaţie din anul 1948
(Calea Victoriei nr. 192) există identitate, actul de donaţie având ca obiect doar o parte (corpul A) din imobilul dobândit prin succesiune legală de C.M. de la tatăl său G.I.M.
Că este vorba de acelaşi imobil rezultă din procesul-verbal nr. 2784/28 martie 1940 încheiat de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti (filele 4-5 dosar de fond) în care este identificat imobilul din Calea Victoriei nr. 192, proprietatea lui C.G.M. pe care o deţine “cu titlu de moştenire de la tatăl său general G.M., fost Prim Ministru al M.S. Regele Carol I, decedat în anul 1911 şi în virtutea actului de împărţeală voluntară intervenită între comoştenitori autentificat sub nr. 13007 in 28 mai 1920”!
Prin adresa nr. 5733 din 8 septembrie 2000, act nou depus de reclamant în recurs (fila 21), Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, referindu-se la situaţia juridică a imobilului din Calea Victoriei nr. 192, face cunoscut că, în perioada 1946 - 1951 a figurat cu rol fiscal M.C. şi că, din anul 1948, corpul de clădire din faţa imobilului a fost defalcat în baza actului de donaţie nr. 1038/1948.
Tot în recurs, reclamantul a depus un extras (filele 27 - 29) din “lista Monumentelor de Cultură” întocmită de Academia Română în anul 1955, unde, la poziţia 16 a listei, apare “casa Gh. Mânu" cu adresa din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, dovadă că este unul şi acelaşi imobil cu cel menţionat în actul de împărţeală autentificat sub nr. 13007/28 mai 1920, imobil care la data autentificării actului purta nr. 210 pe Calea Victoriei.
Astfel fiind, concluzia la care instanţa de apel a ajuns în sensul că imobilul revendicat de reclamant nu este identic cu imobilul pe care l-a avut în proprietate autorul său C.M. este evident greşită, decizia recurată fiind întemeiată pe o gravă greşeală de fapt.
Pe aceeaşi greşeală este fundamentată şi concluzia potrivit căreia imobilul revendicat de reclamant a trecut în proprietatea statului şi că în
prezent este ocupat de o grădiniţă. Astfel, pe de o parte, rezultă din actul de donaţie analizat mai sus că nu întregul imobil din Calea Victoriei nr. 192 a fost donat statului de către autorul reclamantului, aşa încât pentru ceea ce actul denumeşte “dependinţele ce formează un corp separat, lipit de corpul principal, de asemeni nici terenul din fund, grădina din faţă şi curtea”, statul nu are nici un titlu. Pe de altă parte, expertiza întocmită de ing. C.S. (filele 48 - 52 dosar de fond) a identificat imobilul ce nu a fost donat statului de C.M., fiind denumit “Corp 8 de clădire ce a fost construit înainte de anul 1951”.
Tot expertiza tehnică (fila 50 dosar de fond) constată că imobilul din Bucureşti, Calea Victoriei nr. 192, sectorul 1, este compus din două corpuri de clădire având o vechime aproximativ de 150 de ani şi că în corpul A (construcţie ce nu a fost revendicată de reclamant şi care a făcut obiect al actului de donaţie) se găsesc încăperile care au destinaţia actuală de grădiniţă.
Pârâtul Institutul de Proiectare, Consulting şi Marketing S.A. Bucureşti nu poate invoca, ca titlu valabil, ordinele emise de fostul Minister al Industriei Construcţiilor de Maşini ori certificatul de atestare seria M 03 nr. 2427/1995 deoarece transmiţătorul bunului nu a fost niciodată şi proprietarul lui, după cum pârâtul nu poate invoca nici prescripţia achizitivă întrucât nu a exercitat asupra bunului revendicat o posesiune utilă în sensul art. 1847 C. civ., ci o simplă detenţiune de fapt (precară) care, oricât ar dura în timp, nu poate conduce niciodată la dobândirea proprietăţii prin efectul unei simple stăpâniri a bunului.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamantului se priveşte ca fondat şi ca o consecinţă a admiterii lui, în temeiul art. 314 C. pr. civ., va fi casată decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, vor fi respinse apelurile declarate de cei doi pârâţi, urmând a fi păstrată ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată în cauză de Tribunalul Bucureşti.
| ← CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. GREŞEALĂ DE JUDECATĂ- INADMISIBIUTATE. | Revendicare. Imobil preluat de stat în baza Decretului nr.... → |
|---|
