ICCJ. Decizia nr. 1009/2002. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1009
Dosar nr. 5252/2002
Şedinţa de la 9 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 19 februarie 1998 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti reclamantul P.M. a chemat în judecată civilă pentru pretenţii pe R.S., domiciliat în Bucureşti, pentru a fi obligat să-i restituie echivalentul sumei de 31.884 dolari SUA, împrumut nerestituit la scadenţă.
Reclamantul a arătat că pârâtul îi datorează suma pretinsă, în baza contractului de împrumut încheiat la 21 noiembrie 1994 cu creditoarea T.S., întrucât aceasta din urmă, după ce a primit înapoi o parte din sumă şi anume 2.482 dolari SUA, i-a cesionat creanţa pentru restul de 31.884 dolari SUA, notificând în prealabil pe pârât despre actul juridic încheiat.
S-a susţinut că refuzul pârâtului privind restituirea sumei după împlinirea scadenţei la 21 februarie 1995 nu ar avea nici o justificare legală.
Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, invocând în esenţă lipsa calităţii procesuale a reclamantului şi nevalabilitatea contractului de cesiune în forma scrisă de care acesta se prevalează întrucât nu ar fi semnat de pretinsul cesionar.
Soluţionând cauza în primă instanţă după declinarea competenţei materiale, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a stabilit având în vedere concluziile expertizei grafologice efectuate la cererea părţilor, că între copia xerox a contractului de cesiune înfăţişată odată cu acţiunea care consemnează drept dată a convenţiei 1 octombrie 1997 şi contractul de cesiune în forma originală care poartă aceeaşi dată, ar exista o neconcordanţă esenţială, constând în faptul că în copie nu apare semnătura reclamantului la rubrica cesionar, fiind semnat de o altă persoană.
De aici s-a conchis că forma originală a contractului de cesiune ar fi fost ulterior întocmită pro causa.
Totodată s-a considerat că numele real al reclamantului fiind „Pg." M, nu concordă cu numele consemnat în contractul de cesiune ca fiind „Pj." M., iar în lipsa dovezilor nu s-ar putea reţine identitatea dintre reclamant şi cesionar.
Sentinţa primei instanţe a fost anulată ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamant, la care a aderat parţial şi pârâtul prin Decizia civilă nr. 235 din 5 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa rejudecării fondului.
Instanţa de apel a reţinut că potrivit sentinţei irevocabile nr. 6 din 27 decembrie 1996 a Curţii de Apel Trieste, secţia I civilă, din Republica Italia, în urma rectificării actului său de naştere, numele reclamantului trebuie citit şi înţeles ca fiind „Pg." M., întrucât versiunea „Pj." eronată a fost determinată de adaptarea numelui originar real „Pg." la limba sârbo-croată.
Ca urmare s-a constatat că între reclamant şi cesionar prin prisma numelui există identitatea necesară pentru a se reţine fără echivoc faptul că este aceeaşi persoană.
După rejudecarea fondului cauzei, instanţa de apel prin Decizia nr. 329 din 18 septembrie 2002 a admis acţiunea introdusă de reclamantul P.M. şi a obligat pe pârâtul R.S. să-i restituie echivalentul în lei a sumei de 31.884 dolari SUA la cursul zilei de ramburs, reprezentând împrumut rămas de plată.
Pârâtul căzut în pretenţii a fost totodată obligat să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 25.012.500 lei.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs în termenul şi cu respectarea cerinţelor procedurale aplicabile, pârâtul R.S. care a invocat temeiul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a susţinut în esenţă că instanţa de apel ar fi reţinut greşit calitatea procesuală activă a reclamantului în raport de nedovedirea existenţei contractului de cesiune încheiat în anul 1998 la data promovării acţiunii şi de asemenea ca dându-se o interpretare contrară dispoziţiilor legale cuprinse în Decretul nr. 167/1958 s-a reţinut greşit efectul întreruptiv de prescripţie al somaţiilor făcute de reclamant la o altă adresă.
În fine, s-a susţinut că prin neexercitarea rolului activ al judecătorului, că instanţa a omis să examineze din oficiu caracterul fals al înscrisului constatator al cesiunii.
Recursul se va admite în limitele şi pentru considerentele care urmează, cu consecinţa casării ultimei hotărâri şi a trimiterii cauzei la instanţa de apel în vederea reluării judecăţii.
Prin contractul de împrumut încheiat la 21 noiembrie 1994 cu creditoarea T.S., pârâtul împrumutat s-a obligat să restituie suma împrumutată până cel mai târziu la 21 februarie 1995, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o decât parţial la cererea expresă a creditoarei.
Prin cedarea creanţei în condiţiile art. 1391 şi urm. C. civ. cu referire la cele aplicabile privind împrumutul, obligaţiile pârâtului ca împrumutat s-au menţinut pe deplin valabile, el fiind obligat să restituie cesionarului suma împrumutată de la cedent în aceleaşi condiţii şi în termenul stipulat cu cedentul în speţă până la 21 februarie 1995 conform înscrisului probator.
În această situaţie, potrivit dispoziţiilor art. 3 cu referire la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 republicat, privitor la prescripţia extinctivă dreptul la acţiune al cesionarului creditor pentru neplata datoriei de către debitor este de 3 ani şi începe să curgă de la data expirării termenului de plata.
Cum scadenţa pentru îndeplinirea obligaţiei debitorului a fost precis stipulată ca fiind 21 februarie 1995, acţiunea introdusă împotriva sa de cesionar la 19 februarie 1998 se încadrează în termenul de 3 ani mai sus precizat, indiferent de data notificărilor (somaţii) privind restituirea sumei împrumutate, care nici nu erau necesare, pentru că părţile din contractul de împrumut nu au convenit o astfel de condiţie.
În acest cadru, excepţia prescrierii dreptului la acţiune în raport de termenul stipulat pentru îndeplinirea obligaţiei şi de data introducerii acţiunii este vădit nefondată.
Tot astfel se impune a fi respinsă aceeaşi excepţie ridicată de pârât pornindu-se de la construcţia juridică falsă că la data introducerii cererii de chemare în judecată, adică la 19 februarie 1998 încă nu se născuse dreptul la acţiune al reclamantului cesionar pentru că acesta nu era în posesia unui înscris probator pentru transferul de creanţă şi totodată că în raport de scadenţa fixată la 21 februarie 1995 pe de o parte şi data confecţionării şi înfăţişării înscrisului constatator al cesiunii, în timpul procesului, s-ar fi îndeplinit prescripţia de 3 ani.
Conform dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, iar dacă dreptul este sub condiţia suspensivă sau cu termen suspensiv, de la data îndeplinirii condiţiei sau a expirării termenului.
În cauză se impune reţinerea faptului că în conformitate cu dispoziţiile art. 1391 şi urm. C. civ., cu excepţia cesiunilor explicit supuse formei scrise sau altor condiţii anume prevăzute de lege, cesiunea de creanţă ia naştere prin acordul liber de voinţă al părţilor şi se realizează prin transmiterea titlului înstrăinat de cedent către cesionar, fără a fi prevăzută pentru valabilitate forma scrisă a convenţiei.
În aceste condiţii, în calitate de posesor al creanţei transmise de cedent, adică a titlului opozabil debitorului obligaţiei şi în baza acestuia, cesionarul este oricând îndreptăţit să încerce valorificarea dreptului ce i s-a transmis, prin acţiunea în justiţie împotriva datornicului, transferul de creanţă fiind o chestiune de probaţiune, aşadar ulterioară introducerii acţiunii şi necesară numai în condiţiile în care se contestă.
În cauză de altfel, odată cu susţinerile pârâtului privind lipsa calităţii procesuale active, s-a şi făcut dovada transferului creanţei, prin înfăţişarea de către reclamant a contractului de cesiune, despre care însă contrar dispoziţiilor art. 1169 C. civ. pârâtul nu a reuşit să facă dovada că ar fi fals, în ce limite şi prin ce modalitate a fost falsificat, altele decât cele avute în vedere la efectuarea expertizei grafice, când ceea ce s-a contestat a fost exclusiv semnătura copiei xerox a contractului.
În aceste condiţii nu este justificată nici critica privind lipsa rolului activ al judecătorului care nu s-ar fi putut substitui pârâtului în constituirea şi extinderea apărării, la alte aspecte de fals, instanţa fiind dimpotrivă obligată la imparţialitate în administrarea probelor.
În cauză au omis însă să fie cenzurate susţinerile pârâtului privind neopozabilitatea transferului de creanţă ca urmare a faptului că nu i s-a notificat corect la adresa sa reală, adică în str. B., Bucureşti, despre convenţia dintre cesionar şi cedent.
Potrivit dispoziţiilor art. 1393 C. civ., cesionarul nu poate opune dreptul său terţilor decât după ce a notificat debitorului cesiunea, sau debitorul a acceptat cesiunea printr-un act autentic.
Chiar dacă dispoziţia legală se referă la terţi, ceea ce nu este cazul în litigiu, din ea rezultă şi obligaţia notificării debitorului.
În aceste condiţii instanţa avea de examinat date fiind afirmaţiile pârâtului, dacă acesta a fost notificat de cesionar, dacă era suficientă notificarea făcută de cedent şi în ambele cazuri dacă notificarea s-a făcut la adresa reală opozabilă pârâtului sau la o altă adresă cum se pretinde, această din urmă susţinere fiind necenzurabilă în recurs în lipsa părţilor.
În consecinţă recursul se va admite şi se va dispune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul R.S. împotriva deciziei nr. 329 din 18 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de către reclamant.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1839/2002. Civil. Revendicare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 980/2002. Civil → |
|---|
