ICCJ. Decizia nr. 1314/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1314
Dosar nr. 3382/2002
Şedinţa publică din 17 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 8 septembrie 1998 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul E.A.M. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru obligarea pârâtului să-i predea în proprietate şi în paşnică folosinţă imobilul situat în Bucureşti.
Pentru cazul că restituirea în natură nu se va putea face, a solicitat plata contravalorii imobilului, estimat provizoriu la suma de 700.000.000 lei. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de cca 350.000.000 lei pentru lipsa de folosinţă a imobilului şi la 1.000.000 lei pe zi, daune cominatorii.
În cauză au fost introduşi, la cererea reclamantului, în calitate de intervenienţi, P.V., P.G., S.Ş., P.A. şi P.I. pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de C.G.M.B. cu aceşti intervenienţi, în spaţiul imobilului revendicat.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1266 din 5 noiembrie 1999, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul a reţinut că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul statului, prin Decretul nr. 92/1950 ale cărui dispoziţii au fost respectate, locuinţa fiind închiriată, lucru necontestat, ceea ce încadrează proprietarii în dispoziţiile art. I din Decretul nr. 92/1950, în lipsa unor probe care să demonstreze contrariul. Lipsa certificatului de moştenitor al reclamantului a condus de asemenea la respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 318 din 2 iunie 2000, a admis apelul reclamantului în baza unei excepţii ridicată de instanţă din oficiu, a schimbat sentinţa nr. 1266/1999 în sensul că a respins acţiunea împotriva sentinţei civile pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de acţiune şi ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a intervenienţilor P., P. şi S.
În motivarea acestei soluţii s-a arătat că reclamantul poate revendica de la actualii posesori ai imobilului nu de la C.G.M.B. care nu-l mai deţine, imobilul fiind vândut în totalitate şi, ca urmare, obligarea la daune cominatorii nu se mai justifică, acţiunea fiind respinsă, execuţia vremelnică nefiind posibilă din aceleaşi motive.
S-a motivat respingerea ca inadmisibilă a cererii de introducere în cauză a intervenienţilor pe împrejurarea că aceştia din urmă nu pot pretinde acelaşi drept ca reclamantul pentru a fi în situaţia prevăzută de art. 57 C. proc. civ., reclamantul încercând să remedieze greşita alegere a pârâtului în revendicare.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile 318/2000 a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 736 din 2 februarie 2001. Au fost casate cele două hotărâri şi trimisă cauza spre rejudecare la tribunal.
Curtea a constatat că instanţele au omis să reţină că acţiunea are ca obiect stabilirea valabilităţii sau nevalabilităţii titlului prin care statul a preluat imobilul. Potrivit Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală, în litigii de revendicare, Consiliul General al Municipiului Bucureşti poate sta în proces, în calitate de autoritate deliberativă legală în legătură cu administrarea patrimoniului, conform art. 12 alin. (5).
În mod corect s-au citat, la cererea reclamantului introducerea în cauză a actualilor proprietari, instanţa omiţând însă să se pronunţe asupra lor, hotărând numai în contradictoriu cu C.G.M.B. Instanţa era datoare, s-a mai spus, să dea cererii înţelesul urmărit şi nu să-i schimbe obiectul.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, conform sentinţei civile nr. 992 din 27 octombrie 2001, a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că autorii săi erau persoane exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, contractul nr. 3333/1998 demonstrând că imobilul era închiriat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 179 din 25 aprilie 2002 a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentinţa Tribunalului, în sensul că a admis acţiunea principală şi a obligat pârâţii să lase în proprietate reclamantului imobilul situat în Bucureşti, format din teren şi construcţie.
În motivarea acestei soluţii s-a arătat că în mod greşit s-a considerat că trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu, câtă vreme activitatea de închiriere era legală atât înainte cât şi după apariţia Decretului nr. 92/1950. După apariţia acestui decret instituţia închirierii a fost folosită atât de statul socialist cât şi de persoanele fizice care aveau chiar obligaţia să închirieze spaţiile de locuit considerate excedentare.
S-a apreciat, în virtutea art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui titlu valabil pentru stat câtă vreme acesta încălca legile în vigoare şi tratate internaţionale la care România era parte. Ca urmare, titlul pârâţilor P., P. şi S., contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu S.C. H.N. S.A., nu pot fi preferabile în raport cu titlul de proprietate al reclamantului moştenitor al proprietarilor iniţiali, statul neputând transmite actualilor proprietari mai mult decât acesta a dobândit.
Pârâţii-intervenienţi P.V., P.G. pe de o parte şi P.A. şi P.I., pe de altă parte, au declarat recurs împotriva deciziei 179/2002, decizie atacată cu recurs şi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti reprezentat prin Primarul General.
Pârâţii-intervenienţi P. nu au motivat în drept recursul, dar au criticat soluţia instanţei de apel pentru greşita interpretare a Decretului nr. 92/1950 în sensul că nu ar reprezenta un titlu valabil pentru stat, pentru greşita comparare a unor titluri legale cu altele, declarate nelegale şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cu privire la valabilitatea înstrăinărilor făcute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pârâţii-intervenienţi P. au invocat ca motive de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 5, prin încălcarea art. 315 C. proc. civ., în cauză nediscutându-se, cum s-a dispus de instanţa supremă, calificarea juridică exactă a cererii reclamanţilor depuse la 8 octombrie 1999. În cadrul aceleiaşi critici s-a mai arătatcă s-au încălcat dispoziţiile imperative privind oralitatea şi contradictorialitatea procesului civil cu privire la cererea din 8 octombrie 1999, încălcându-se art. 127 şi art. 129 alin. (2.4) C. proc. civ.
S-au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 în sensul că nu s-a motivat primirea unei cereri din 8 octombrie 1999 peste termenul prevăzut de lege cu aplicarea dispoziţiilor art. 165 alin. (5) C. proc. civ.
În sfârşit potrivit art. 304 pct. 6 şi 9 s-a considerat că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut iar soluţia este dată cu aplicarea greşită a legii. Compararea titlului nu s-a solicitat prin acţiune ci prin note scrise, greşit s-a schimbat soluţia de respingere a cererii (cu 7 capete) cu soluţia admiterii unui singur capăt, revendicarea, soluţia fiind contrară art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Consiliul General al Municipiului Bucureşti a invocat în motivele de recurs art. 304 pct. 4, depăşirea atribuţiilor în aprecierea Decretului nr. 92/1950 ca titlu nevalabil şi respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nemotivarea faptului că închirierea imobilului foştilor proprietari nu-i încadrează pe aceştia în categoria „exploatatori de locuinţe".
S-a mai arătat că s-a aplicat greşit legea (art. 304 pct. 9) cu referire la Decretul nr. 92/1950 şi nu s-a dovedit identitatea între imobilul identificat potrivit actelor autorilor reclamantului, cu cel existent astăzi la nr.13.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care din raţiuni de evitare a repetiţiilor, vor fi tratate unitar, în raport de actele şi lucrările dosarului, văzând dispoziţiile legale incidente în soluţionarea cauzei, Curtea constată că cele trei recursuri formulate sunt nefondate potrivit considerentelor ce urmează.
Prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie 736 din 2 februarie 2001 s-au desfiinţat hotărârile pronunţate într-un prim ciclu procesual. Instanţa Supremă a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, cu indicaţii precise, dezvoltate şi explicate în cuprinsul considerentelor:
- de a se avea în vedere că obiectul principal al acţiuni este stabilirea valabilităţii titlului pentru care statul a preluat imobilul şi,
- de a se stabili necesitatea introducerii în proces a actualilor deţinători ai imobilului, lucru făcut de reclamant prin cererea formulată ulterior, la 8 octombrie 1999, cerere asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat.
Este de remarcat mai întâi că indiferent de împrejurarea că hotărârile sunt desfiinţate prin admiterea unei căi de atac, acţiunile introductive sau completatoare, precizatoare rămân ca elemente de investire a instanţei cu privire la care soluţia instanţei urmează să se raporteze.
Cererile cu care a fost investită instanţa în prezenta cauză sunt, în ordine cronologică:
- acţiunea introductivă, din data de 8 septembrie 1999, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a solicitat:
a) revendicarea în natură a imobilului;
b) în subsidiar, pentru imposibilitatea predării în natură, echivalentul valoric al imobilului apreciat la cca 700.000.000 lei;
c) contravaloarea lipsei de folosinţă estimată la 350.000.000 lei;
d) daune cominatorii 1.000.000 lei/zi de întârziere;
e) cheltuieli de judecată.
Acţiunea a fost modificată în sensul solicitării introducerii în cauză şi a cumpărătorilor: P.V., P.G., S.Ş., P.A. şi P.I., pentru ca în contradictoriu cu aceşti intervenienţi forţaţi să se admită acţiunea iniţială de revendicare, aceştia să fie obligaţi la restituirea imobilului, constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu aceştia pentru motivul arătat de art. 973, art. 948 şi art. 1803 C. civ. Această din urmă precizare a acţiunii s-a întemeiat pe art. 57 C. proc. civ., art. 480, art. 481 C. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Acesta fiind cadrul procesual asupra căruia instanţele urmau să se pronunţe după desfiinţarea hotărârii pronunţate în primul ciclu procesual, soluţia instanţei de apel a statuat în sensul că a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 992 din 27 septembrie 2001, în contradictoriu cu C.G.M.B. şi cei 5 intervenienţi-pârâţi, a schimbat în tot această sentinţă, a admis acţiunea principală, cum a fost precizată la 8 octombrie 1999 şi a obligat pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul.
Soluţia instanţei de apel este corectă.
Acţiunea introductivă, îndreptată împotriva pârâtului C.G.M.B. a fost precizată la 8 octombrie 1999, când s-a solicitat expres „să se admită acţiunea iniţială având ca obiect revendicarea întregului imobil, care a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, în contradictoriu şi cu aceşti intervenienţi forţaţi", în sensul ca aceşti pârâţi să fie obligaţi să predea reclamantului imobilul de la adresa menţionată.
Precizarea acţiunii a fost legal făcută în temeiul art. 57 C. proc. civ., după administrarea probelor, cu acte, din care a rezultat că imobilul a fost înstrăinat prin acte de vânzare unor persoane fizice.
Cererea făcută de reclamant în acest temei este limitată în timp potrivit art. 57 alin. (3) C. proc. civ., de momentul încheierii dezbaterilor. Or, această cerere a fost depusă înainte de data de 5 noiembrie 1999 când s-a judecat cauza în fond şi când de altfel toţi intervenienţii forţaţi fuseseră citaţi, unul dintre ei, P.A., fiind chiar prezent şi punând concluzii de respingere a acţiunii ca nefondată, şi nu ca tardiv formulată.
Cât priveşte criticile în sensul că instanţa nu s-a pronunţat pe toate capetele de cerere ale acţiunii reclamantului, este de observat în primul rând că o asemenea critică nu ar putea fi invocată decât de partea păgubită, recte reclamantul, care însă nu a atacat Decizia Curţii de apel.
Instanţa de apel admiţând acţiunea aşa cum a fost precizată la 8 octombrie 1999, a arătat în considerente detaliat pe ce îşi întemeiază această soluţie, referindu-se cu această ocazie la temeiurile de drept invocate în cererea din 8 octombrie 1999.
Astfel, în mod corect s-a constatat că Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă titlu valabil, explicându-se de ce autorul reclamantului nu putea fi considerat „exploatator de locuinţe", deşi a închiriat imobilul în discuţie. Aprecierea asupra titlului cu care statul a preluat imobilul a fost făcută în temeiul art. 6 şi art. 12 din Legea nr. 213/1998.
Au fost corect interpretate şi apreciate ca nefiind aplicabile în cazul în speţă dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 şi Legii nr. 112/1995.
Astfel s-a apreciat corect că titlurile invocate de pârâţii-intervenienţi în apărarea dreptului lor de proprietate nu pot fi opuse titlului reclamantului, având în vedere că imobilul în discuţie a fost înstrăinat către aceştia cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 în temeiul căreia nu se puteau vinde chiriaşilor apartamentele deţinute de stat fără un titlu valabil.
Criticile referitoare la ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (art. 46) sunt nefondate de vreme ce acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. în vigoare şi aplicabile la data sesizării instanţei cu această cerere de revendicare iar reclamantul pe parcursul judecării nu a optat pentru aplicarea dispoziţiilor legii speciale intervenită ulterior.
Pentru considerentele expuse se constată că cele trei recursuri formulate împotriva deciziei Curţii de apel sunt neîntemeiate, hotărârea atacată urmând a fi menţinută.
Reclamantul a dovedit plata sumei de 6.545.680 lei reprezentând taxă de timbru pentru judecata în fond şi apel (chitanţa 42563 din 17 februarie 2004).
Ca urmare în temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligaţi pârâţii la această sumă către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi de intervenienţii P.V., P.G., P.A. şi P.I. împotriva deciziei nr. 179 din 25 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 6.545.680 lei cheltuieli de judecată către reclamantul E.A.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1352/2002. Civil. Pretentii. Recurs în anulare | CSJ. Decizia nr. 2235/2002. Civil → |
|---|
