ICCJ. Decizia nr. 136/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 136
Dosar nr. 1636/2002
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 8 iulie 1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii I.B.S. şi I.R.A. au chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti, solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentului A, situat la etajul 3 al imobilului din sectorul 1, dobândit prin succesiune de la defunctul lor tată, I.T. Acţiunea a fost completată ulterior, în sensul introducerii în cauză a familiei V.A.C., pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1997, încheiat între S.C. H.N. S.A. şi această familie cu privire la apartamentul în discuţie.
În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 20095 din 8 decembrie 1998 acţiunea a fost admisă, constatându-se nulitatea contractului, V.A.C. a fost obligat să lase liberă posesia şi proprietatea reclamanţilor, imobilul fiind trecut în proprietatea statului fără nici un titlu. Această sentinţă a fost desfiinţată în exercitarea apelului, pentru necitarea lui V.C.
După casarea cu trimitere, familia V. a formulat cerere reconvenţională, solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentului pretins de reclamanţi, precum şi cerere de chemare în garanţie pentru evicţiune împotriva vânzătorului în ipoteza admiterii acţiunii reclamanţilor. Judecătoria sectorului 1 şi-a declinat competenta de soluţionare a cauzei, în urma întocmirii raportului de expertiză.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1334 din 11 decembrie 2000 a respins ca neîntemeiată cererea principală, respingând totodată cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie. În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că deşi reclamanţii au dovedit că autorul lor a fost proprietar, prin cumpărare în anul 1938, al apartamentului, nu rezultă până când proprietatea s-a menţinut în patrimoniul său, de vreme ce la data naţionalizării imobilul figura pe numele unei alte persoane, S.S.N. Ca o consecinţă a acestei constatări, s-au respins celelalte cereri formulate de părţile litigante.
În urma administrării probei cu înscrisuri şi interogatoriu, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia nr. 23 din 22 ianuarie 2002, prin care a respins apelul reclamanţilor, a admis apelul formulat de familia V., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a constatat existenţa dreptului de proprietate al acestora asupra ap. 14. Pentru a motiva soluţia la care s-a oprit, instanţa de apel a reţinut în esenţă că intervenienţii fortaţi V. au cumpărat apartamentul pe care îl ocupau în calitate de chiriaşi, la data de 16 aprilie 1997, anterior introducerii acţiunii de faţă de către reclamanţi, astfel încât nu prezintă importanţă nici dacă autorul reclamanţilor a fost sau nu proprietarul bunului, nici dacă apartamentul a ajuns cu sau fără titlu în proprietatea statului, care apoi l-a vândut familiei V. în temeiul Legii nr. 112/1995. S-au invocat în argumentarea soluţiei dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care protejează pe cumpărătorii de bună credinţă.
Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamanţii, care au invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut în esenţă că printr-o motivare sumară, din care rezultă nepronunţarea asupra unor probe esenţiale în soluţionarea pricinii (formularea de către chiriaşi a cererii de a cumpăra apartamentul înaintea termenului prevăzut de lege; solicitarea adresată de reclamanţi Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a bunului; nedepunerea de către chiriaşi-rude prin alianţă cu familia reclamanţilor - a unor minime diligenţe cu privire la situaţia imobilului înainte de a încheia contractul de vânzare-cumpărare), instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, încălcând dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 46 din Legea nr.10/2001.
Intimaţii nu au depus întâmpinare în combaterea recursului.
Recursul este fondat, urmând ca prin admiterea lui, Decizia recurată să fie casată cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente.
Potrivit înscrisurilor necontestate de la dosar, reclamanţii sunt singurii moştenitori, în calitate de fii, ai lui I.T., zis T., decedat la 29 iulie 1967, potrivit certificatului de moştenitor nr. 13 din 10 ianuarie 1968. Acesta a cumpărat în anul 1938 de la B.P., un apartament (ap. A, etaj III, în stânga) din blocul situat în Str. S., blocul având 27 de apartamente. În urma schimbării regimului politic în România şi a edictării Decretului nr. 92/1950, apartamentele mai multor proprietari din acel bloc au fost naţionalizate, astfel cum rezultă din anexa decretului în cauză. Întrucât numerele (literele) apartamentelor nu au fost individualizate în actul de preluare, instanţa de fond a fost în eroare atunci când a prezumat că tatăl reclamaţilor nu mai era proprietar în anul 1950, de vreme ce numele acestuia nu apărea în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 printre proprietarii din Str. S.
Fără a se pronunţa explicit asupra acestui singur motiv pentru care acţiunea reclamanţilor a fost respinsă la fond, Curtea de apel s-a rezumat la a califica nerelevantă existenta calităţii de proprietar a autorului reclamanţilor, respingând apelul lor, fără a motiva această opţiune. De aceea, se constată întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În realitate, din faptul cunoscut şi dovedit că tatăl reclamanţilor a fost proprietar prin cumpărare al unui apartament nu se poate deduce logic că acesta nu mai era proprietar în anul 1950, ci dimpotrivă, împrejurarea că acesta nu apare printre persoanele ale căror apartamente de la acea adresă au fost naţionalizate, poate conduce la concluzia că bunul proprietatea sa nu a fost naţionalizat.
Şi celelalte motive ale recursului sunt fondate. Astfel, puteau fi înstrăinate către chiriaşi în condiţiile Legii nr. 112/1995 numai apartamentele care au trecut în proprietatea statului cu titlu. Or, cum apartamentul în discuţie nu s-a dovedit a fi fost naţionalizat, rezultă că acesta a ajuns în detenţia statului dintr-o eroare, fără titlu. Această eroare s-a datorat faptului că în lista anexă a Decretului nr. 92/1950 autorul reclamanţilor apare ca fiind deposedat de 7 apartamente, situate însă la alte adrese. De aceea, în speţă trebuia lămurită problema existenţei sau nu a unui titlu al statului, ca pârât în cauză. În mod superficial instanţa de apel a apreciat că este nerelevantă această împrejurare, din care se puteau abia apoi, trage concluzii cu privire la valabilitatea titlului intervenienţilor forţaţi asupra aceluiaşi apartament.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă de control judiciar putea şi trebuia să se pronunţe asupra unor mijloace de probă care aveau relevanţă în soluţionarea speţei. Astfel, la dosarul Curţii de apel se află un înscris din care rezultă că reclamanţii solicitaseră restituirea în natură a apartamentului, considerat a fi în detenţia statului fără nici un titlu. Instanţa nu s-a pronunţat în nici un mod asupra acestui mijloc de probă, după cum, pentru a motiva admiterea cererii reconvenţionale, a ignorat şi alte mijloace de probă. Cum rezultă din răspunsul la interogatoriu, chiriaşii-cumpărători sunt rude prin alianţă cu familia reclamanţilor, ceea ce poate conduce la anumite concluzii cu privire la necunoaşterea de către ei a adevăratului proprietar al bunului. Apoi, împrejurarea că au solicitat cumpărarea apartamentului în luna mai 1996 iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat abia în aprilie 1997 ridică anumite semne de întrebare asupra legalităţii acestui contract.
Cum, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, văzând că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin clarificate pentru a permite acestei Curţi să se pronunţe conform art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii I.R.A. şi I.B.Ş. împotriva deciziei nr. 23 din 22 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează această decizie şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamanţi şi de pârâţii V.A.C. şi V.C.A.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1355/2002. Civil. Revendicare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2237/2002. Civil → |
|---|
