ICCJ. Decizia nr. 1355/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1355
Dosar nr. 2928/2002
Şedinţa publică din 18 februarie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1428/1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, reclamantele R.Ş. şi M.I. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, S.C. H.N. S.A. şi P.D.B., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să constate că imobilul situat în Bucureşti, a fost în mod abuziv trecut în proprietatea statului, fiind preluat fără titlu şi să oblige pârâţii a le preda în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul şi apartamentul în litigiu, compus din cinci camere şi patru dependinţe.
Motivându-şi în fapt acţiunea reclamantele au arătat că părinţii lor R.C. şi R.Ş. au dobândit în timpul căsătoriei de la E.S., conform actului de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1949. La data naţionalizării, tatăl reclamantelor era pedichiurist şi conform prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, era exceptat de la naţionalizare.
În susţinerea acţiunii, reclamantele au depus la dosar înscrisuri.
Pârâtul P.D.B. a formulat întâmpinare şi a depus la dosar contractul de închiriere nr. 18466 din15 noiembrie 1984 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 4681/19723 din 4 iulie 1997.
La data de 21 octombrie 1999, reclamantele au depus cerere completatoare şi precizatoare arătând că solicită anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare nr. 4681 din 4 iulie 1997 şi 5713 din 2 martie 1999 încheiate cu P.D.B. şi E.V., arătând că cele două apartamente nu puteau fi vândute conform Legii nr. 112/1995, pentru că nu erau preluate cu titlu valabil de către stat.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta E.V., a arătat că autorii reclamantelor erau exploatatori de locuinţe, naţionalizarea fiind efectuată corect, imobilul fiind preluat de stat cu titlu. Aceasta a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare din 2 martie 1999 şi contractul de închiriere 10631 din 17 august 1978.
La data de 18 aprilie 2001, reclamantele au depus o nouă precizare a acţiunii introductive, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4681 din 4 iulie 1997 şi 5713 din 2 martie 1999.
Prin sentinţa civilă nr. 665 din 28 septembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a respins acţiunea reclamantelor, ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, criticând hotărârea pronunţată pentru nelegalitate şi netemeinicie şi arătând în esenţă că tribunalul nu a apreciat în mod corect probele administrate, din care reieşea că autorul reclamantelor era mic meseriaş şi că nu mai era necesar să li se pretindă cartea de muncă a acestuia. Au mai susţinut reclamantele că tribunalul, deşi constată că reclamantele sunt proprietarele imobilului şi sunt îndreptăţite la restituirea acestuia, în mod eronat apreciază că nu au înştiinţat pe deţinător, care de bună-credinţă a înstrăinat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a mai susţinut în cererea de apel că în mod greşit instanţa de fond a reţinut acest lucru, deoarece reclamantele au depus la dosar notificările adresate Primăriei Municipiului Bucureşti, DAFI, Primăria sectorului 1 şi S.C. H.N. S.A., situaţie faţă de care nu s-ar putea susţine că vânzarea-cumpărarea s-ar fi făcut cu bună-credinţă, caz în care nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 220 A din 10 mai 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 665 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă şi de contencios administrativ.
Pentru a se pronunţa astfel, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut că reclamantele nu au produs dovezi clare din care să rezulte că autorul lor ar fi fost exceptat de la naţionalizare, că autorul reclamantelor deţinea în proprietate mai multe imobile, la data naţionalizării, rezultând astfel că acesta nu se încadra în categoria persoanelor exceptate.
Au mai reţinut instanţele că, la data înstrăinării, imobilul revendicat nu era liber, fiind deţinut cu chirie de către chiriaşi, instanţa de fond apreciind corect că înstrăinarea imobilului către chiriaşi s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cumpărătorii bucurându-se de prezumţia bunei credinţe, iar reclamantele se pot adresa primăriei în baza Legii nr. 10/2001, în vederea obţinerii despăgubirilor ce se cuvin.
Împotriva deciziei civile menţionate mai sus au declarat recurs reclamantele R.Ş. şi M.I., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele au susţinut în esenţă că autorul acestora, R.Ş., a fost mic meseriaş, fiind exceptat astfel de la naţionalizare, conform prevederilor Decretului nr. 92/1950, instanţele considerând în mod greşit că acesta ar face parte din categoriile socio-profesionale supuse decretului (de altfel, au arătat reclamantele, în Decretul nr. 92/1950 este menţionat R.Ş., deci o persoană cu alt nume decât al tatălui acestora).
Tot referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele au mai arătat că, în speţă, s-a făcut şi o aplicare greşită a prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece vânzarea imobilului către chiriaşi nu s-a putut face în mod legal, atât timp cât nu s-a dispus acordarea de despăgubiri foştilor proprietari, în speţă reclamantelor.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se susţine în apelul formulat că Decizia atacată este criticabilă şi sub aspectul că, deşi în cauză s-a administrat un probatoriu corespunzător, fiind depus la dosar inclusiv carnetul de mic meseriaş al autorului reclamantelor (înscris care demonstrează clar apartenenţa acestuia la o categorie socio-profesională exceptată de la prevederile Decretului nr. 92/1950), totuşi în mod nejustificat instanţa de apel a reţinut că nu ar exista dovezi clare privind exceptarea de la naţionalizare.
Recursul este fondat pentru considerentele care succed.
Potrivit prevederilor art. 314 C. proc. civ., Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Or, din acest punct de vedere, referitor la chestiunile de fapt, ţinând de îndeletnicirea autorului reclamantelor pentru a se putea analiza dacă naţionalizarea s-a făcut conform prevederilor Decretului nr. 92/1950, precum şi de demersurile efectuate în vederea restituirii în natură a imobilului, acest lucru nu s-a întâmplat.
Conform înscrisurilor depuse la dosar, reclamantele au susţinut că autorul lor, având îndeletnicirea de băieş-pedichiurist, făcea parte din categoria micilor meseriaşi, fiind astfel exceptat de la naţionalizare, aşa încât statul a preluat în mod abuziv imobilul în proprietatea sa.
Asupra acestui aspect, în cadrul controlului judiciar, instanţa de apel nu a analizat critica formulată de apelantele-reclamante împotriva sentinţei tribunalului şi care viza, în primul rând, modul în care au fost apreciate probele constând în înscrisurile privind exceptarea autorului reclamantelor de la naţionalizare (copia carnetului de meşter, certificatul emis de Secţiunea Financiară a Raionului „I.V. Stalin").
De asemenea, instanţa de apel nu s-a pronunţat nici cu privire la susţinerile apelantelor-reclamante, referitoare la faptul că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, autorul acestora a efectuat demersuri pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, notificând în acest sens S.C. H.N. S.A. (adresa nr. 8876 din 26 iulie 1996), Primăria Generală a Municipiului Bucureşti (adresa 12039/6 din 26 iulie 1996, C.G.M.B. – D.A.F.I. (adresa nr. 8007 din 29 iulie 1996), demersuri care, conform susţinerilor reclamantelor, nu ar fi fost soluţionate până în prezent.
Or, se impunea ca toate aceste aspecte să fie lămurite de instanţa investită cu soluţionarea apelului, pentru prevenirea, în sensul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a oricărei greşeli în aflarea adevărului de către judecător. Este de observat că în speţă nu s-a realizat o analiză unitară şi corespunzătoare a probelor administrate, pentru a se stabili dacă imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, aspect relevant pentru stabilirea incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Astfel, dacă s-ar stabili că imobilul a fost preluat fără titlu, nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi deci nu ar putea fi considerate valabile actele de înstrăinare încheiate ulterior. De altfel, aşa cum rezultă din prevederile art. 91 din HG nr. 11/1997 „contractelor de vânzare-cumpărare la care se referă art. 9 din lege le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind nulitatea actelor juridice dacă au ca obiect imobilele menţionate de art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice".
Faţă de cele mai sus arătate şi nefiind stabilite pe deplin împrejurările de fapt în raportul juridic dedus judecăţii pentru ca să se poată hotărî asupra fondului pricinii conform art. 314 C. proc. civ., urmează a se casa Decizia civilă nr. 220 A din 10 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă, şi a se trimite cauza acestei instanţe spre rejudecarea apelului, pentru lămurirea chestiunilor cercetate în cuprinsul prezentei decizii.
Totodată, în rejudecare, instanţa de trimitere urmează a analiza, dispunând eventual completarea probatoriului, în măsura în care va considera necesar, dacă susţinerile pârâţilor cuprinse în întâmpinările la recurs au suport real şi dacă vânzarea apartamentelor către aceştia s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele R.Ş., M.I. împotriva deciziei nr. 220 A din 10 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2271/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 136/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
