ICCJ. Decizia nr. 1516/2002. Civil. Revendicare - Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1516
Dosar nr. 5016/2002
Şedinţa publică din 25 februarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
B.Z.M.I., în calitate de moştenitoare a defunctului său tată N.M.M., a chemat în judecată R.A.A.P.P.S., pentru a fi obligată să-i restituie în natură imobilul constând din suprafaţa de 10.180 mp teren situat la Sud de linia de centură a Municipiului Bucureşti, pe raza comunei Tunari, care a aparţinut autorului său şi care, după anul 1944, a fost preluat în mod abuziv de către stat.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, prin notificarea adresată unităţii deţinătoare în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, a cerut restituirea în natură a imobilului menţionat. Deşi, conformându-se adresei nr. 4845 din 9 mai 2001 emisă de pârâtă, a trimis toate actele cerute, în completarea celor ataşate notificării, reclamanta nu a primit răspunsul prevăzut de lege până la data investirii instanţei (12 martie 2002).
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 822 din 27 mai 2002, a respins ca inadmisibilă acţiunea, pe care a calificat-o ca una în revendicare, cu motivarea că reclamanta trebuia să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi să formuleze contestaţie împotriva deciziei pe care intimata a emis-o între timp.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 387 A din 10 octombrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut şi motivat că reclamanta s-a adresat instanţei judecătoreşti fără a aştepta Decizia unităţii deţinătoare notificată iar după emiterea acesteia nu a contestat-o, dispoziţiile art. 24 pct. 7 şi 8 din Legea nr. 10/2001 permiţând atacarea în justiţie numai a deciziei prevăzută la alin. (1), nu şi a refuzului de soluţionare a notificării. Că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 în care unitatea deţinătoare trebuia să se pronunţe asupra notificării este un termen de recomandare, „iar depăşirea lui poate fi sancţionată, cel mult, cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu". Că, în sfârşit, din actele depuse rezultă că nesoluţionarea la termen a notificării s-a datorat şi culpei apelantei-reclamante care nu a anexat iniţial toate actele necesare.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanta a declarat recurs solicitând casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În motivarea recursului se susţine că soluţia instanţelor, care ignoră situaţia de fapt stabilită în cauză, este contrară spiritului Legii nr. 10/2001 şi principiului constituţional privind liberul acces la justiţie. Ca atare, se impune reluarea judecăţii în faţa primei instanţe pentru cercetarea fondului cauzei.
Recursul este fondat.
În fapt, este necontestat că reclamanta a declanşat procedura administrativă prealabilă impusă de Legea nr. 10/2001 şi că, în lipsa răspunsului la care era îndreptăţită, a sesizat instanţa după un an şi 9 luni de la depunerea întâmpinării şi după 5 luni de la trimiterea suplimentului de acte cerut de unitatea deţinătoare.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Din prevederile legale citate rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
Cazul dedus recursului de faţă pune în discuţie şi situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă persoanei notificate, care, fie din neglijenţă, fie din rea-voinţă, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoanele îndreptăţite. O atare conduită culpabilă nu poate, în nici un caz, să afecteze interesele persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Dacă persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptăţite şi nici ulterior, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea deciziei sau dispoziţiei care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipseşte, iar prevederile respective au caracter special fiind de strictă interpretare şi, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.
Deşi legiuitorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr. 10/2001, totuşi cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente pentru ca persoana juridică deţinătoare să fie obligată să emită (să pronunţe) un răspuns prin decizie sau dispoziţie motivată, deoarece o atare obligaţie rezultă din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă instituită în mod imperativ.
În considerarea celor ce preced, soluţia de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă este esenţial nelegală, cu atât mai mult cu cât, fiind stabilit că s-a parcurs faza administrativă prealabilă şi că, în cele din urmă, unitatea deţinătoare a dat un răspuns negativ notificării ce i-a fost adresată, instanţele aveau îndatorirea să verifice şi să se pronunţe cu privire la legalitatea acestui mod de rezolvare, vizând atât motivele refuzului de restituire a terenului în natură cât şi lipsa ofertei de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului, cum dispune art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele reţinute, recursul declarat de reclamantă se priveşte ca fondat urmând a fi admis, în baza art. 312 şi art. 313 C. proc. civ., a fi casate ambele hotărâri şi trimisă cauza la instanţa de fond, pentru rejudecare în sensul celor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta B.Z.M.I. împotriva deciziei nr. 387/A din 10 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 822 din 27 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza aceluiaşi tribunal spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2269/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1514/2002. Civil. Revendicare - Decretul... → |
|---|
