CSJ. Decizia nr. 2269/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2269Dosar nr.5397/2002
Şedinţa publică din 29 mai 2003
La data de 14 mai 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. "A.T."SRL împotriva deciziei civile nr.367 A din 1 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 mai 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunţarea s-a amânat la 29 mai 2003.
CURTEA ,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată la 11.06.2001 reclamantele E.K., E.SA, E.I.A. şi E. AB au chemat în judecată pe pârâtele SC "A.T."SRL Bucureşti şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea înregistrării mărcii „E." cu element figurativ nr.31097/18.11.1997 efectuată de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci pe numele S.C. "A.T."SRL conform certificatului de înregistrare marca nr.31097, cu începere de la 18.11.1997.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că marca E. este cunoscută în totată lumea şi că pârâta SC "A.T."SRLa încheiat la 16.10.1997 un contract de distribuţie în regim de exclusivitate pentru produse marca E. cu firma reclamantă E. SA Franţa, iar la o lună de la perfectarea contractului pârâta a depus la OSIMcererea de înregistrare a mărcii figurative E. pentru clasele de produse şi servicii 9,16 şi 35, fără a avea dreptul de a utiliza marca în nume propriu şi a o înregistra pe numele ei.
Reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art.48 lit.c din Legea nr.84/1998 şi art.6 bis a convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, ratificată de România prin Decretul nr.427 din2 august 1963.
Prin sentinţa civilă nr.1936 din 17.12.2001, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantelor.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamantele sunt titularele mărcii E., dar nu şi pe teritoriul României, iar pentru ca marca să fie protejată în România trebuia în mod obligatoriu înregistrată la OSIM sau să se fi făcut dovada procedurii înregistrării internaţionale potrivit Aranjamentului de la Madrid din 1891. Întrucât nu s-au îndeplinit nici una din cele două proceduri, reclamantele şi-au asumat riscul ca marca să poată aparţine unei alte persoane juridice.
Argumentul relei credinţe, ca motiv de anulare a înregistrării, nu poate fi acceptat decât în contextul existenţei uneia dintre cele două măsuri de protecţie amintite.
Prin Decizia civilă nr.367/A din 1.10.2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, s-a admis apelul reclamanţilor şi s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii şi anulării înregistrării solicitate.
Instanţa de apel a reţinut că reaua credinţă a pârâtei este demonstrată prin aceea că, deşi cunoştea că marca aparţine în exclusivitate altei persoane, ea având doar un contract de distribuire a produselor, a înregistrat-o la OSIM ca fiind propria sa marcă, fiind realizate condiţiile pretinse deart.48 lit.c dinLegea 84/1998 pentru anularea înregistrării.
Împotriva deciziei a declaratrecurs pârâta SC "A.T."SRL, solicitând admiterea lui, casarea deciziei şi menţinerea sentinţei prin care s-a respins acţiunea reclamantelor.
În esenţă, recurenta susţine că actul normativ aplicabil cauzei este Legea nr.28/1967, în vigoare la data înregistrării mărcii şi în raport de ea trebuie examinat litigiul. De altfel, reprezentanţii reclamantelor au fost de acord cu înregistrarea mărcii, aveau un interes comun, acela de a proteja marca şi pentru ca unterţ să nu oînregistreze înaintea lor, şi dovada este că timp de 4ani intimatele reclamante au acceptat situaţiacreată şi nu au cerut anularea înregistrării mărcii.
Instanţa de recurs, la termenul din 14 mai 2003, a pus în discuţia părţilor natura juridică a raporturilor deduse judecăţii, dacă ele sunt de natură civilă sau comercială.
Determinarea naturii obiectului cauzei prezintă importanţă nu sub aspectul competenţei materiale, pricina revenind spre soluţionare Tribunalului Municipiului Bucureşti potrivit dispoziţiei exprese cuprinse în art.48 alin.1 din Legea nr.84/1998, ci a stabilirii secţiei civile sau comerciale a acestui tribunalîn judecarealitigiului şi de aici a regulilor de procedură ce urmează să se aplice, anume normele de drept comun sau cele cu elemente de particularitateproprii soluţionării litigiilor în materie comercială prevăzute în art.7201 – 72010 C.proc.civ..
În înţelesul Legii nr.84/1998 privindmărcile şi indicaţiile geografice, marca este definitivă prin art.3 lit.a ca fiind un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau aserviciilor unor persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.
Cu referire la natura dreptului la marcă, el trebuieprivit în contextul finalităţii lui, a scopului pentru care a fost instituit şi recunoscut, având menirea de a fi folosit în activitatea comercială desfăşurată detitularul mărcii.
În raport de aceste elemente, dreptul la marcă este un drept accesoriu, în legătură indisolubilă cu fondul de comerţ şi servind acestuia, în interesul liberei circulaţii a produselor.
În această interpretare, chiar dacă mărcile de fabrică, de comerţ sau de servicii sunt drepturi de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială, cererile având ca obiect anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute în art.18 din Legea nr.84/1998, sunt de natură comercială şi aparţin jurisdicţiei speciale de drept comercial, fiind date în competenţa secţiei comerciale a Tribunalului Municipiului Bucureşti.
De altfel, calificarea lor ca fiind de natură comercială este dată nu numai de faptul că marca de fabircă, comerţ sau de servicii, este o componentă a fondului de comerţ, atunci când titularul mărcii este un comerciant, dar şi de împrejurarea că ambele subiecte ale raportului juridic în litigiu sunt societăţi comerciale titulare de marcă şi care se bucură de prezumţia generală de comercialitate a actelor sale, recunoscută de art.4 din C.com.
Concluzia privind competenţa secţiei comerciale a Tribunalului Municipiului Bucureşti în soluţionarea prezentului litigiu se menţine chiar dacă HG nr.833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.84/1998 prevede în regula nr.32 alin.5 competenţa secţiei civile a Tribunalului Bucureşti. Aceasta pentru că prevederea evocată excede conţinutul art.48 alin.1 din lege, care nu face referire la nici o secţie menţionând doar Tribunalul Municipiului Bucureşti, iar regulamentul de aplicare nu poate adăuga la lege, asigurând doar corecta ei aplicare, nu şi completarea legii, iar pe de altă parte, printr-o hotărâre de guvern nu se poate reglementa competenţamaterială a instanţelor judecătoreşti, nici chiar sub aspectul desemnării unei secţii a instanţei, ea fiind stabilită numai prin lege, conform art.125 alin.3 din Constituţie.
În consecinţă, pentru motivele expuse se va admite recursul, se vor casa hotărârile pronunţate cu trimiterea cauzei pentru soluţionare, în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, care va lua în examinare aspectele învederate în motivarea recursului declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat depârâta S.C. „A.T." SRL Bucureşti împotriva deciziei nr.367/A din 1 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr.1936 din 17 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi trimite cauza spre soluţionare înfond la Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2223/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1516/2002. Civil. Revendicare - Legea... → |
|---|
