ICCJ. Decizia nr. 1669/2002. Civil. Actiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1669
Dosar nr. 3422/2002
Şedinţa publică din 3 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 27 iunie 1996 reclamantul T.M. a chemat în judecată pe pârâta I.M., solicitând să se constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi la data de 7 aprilie 1950 şi ca urmare să se constate că este unicul proprietar al imobilului din Bucureşti.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
În urma decesului reclamantului T.M. la data de 28 iulie 1996, s-a depus la dosar certificatul de moştenitor nr. 376 din 8 noiembrie 1996 eliberat de Biroul Notarului Public A.Ş. din care rezultă că unicul moştenitor al defunctului este T.D., în calitate de fiu.
Prin cerere depusă la 7 martie 1997, T.D., moştenitorul reclamantului, precizează că îşi însuşeşte acţiunea tatălui său şi solicită ca hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de act de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu.
Totodată menţionează că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca în contradictoriu cu acesta să se stabilească lipsa titlului statului asupra imobilului.
S-a indicat ca temei juridic al acţiunii precizate dispoziţiile art. 480, art. 1294 şi art. 1295 C. civ., art. 11 şi art. 41 din Constituţia României, art. II din Decretul nr. 92/1950 şi art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 6648 din 6 iunie 1997 declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în a cărei rază de jurisdicţie este situat imobilul din Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 16369 din 12 octombrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti în raport de împrejurarea că imobilul revendicat pin acţiune are o valoare de peste 150.000.000 lei.
Întrucât pe parcursul procesului a decedat şi pârâta I.M. la data de 11 august 1997, a fost introdusă în cauză ca pârâtă unica moştenitoare a acesteia, respectiv I.M., care şi-a dovedit calitatea cu certificatul de moştenitor nr. 241 din 2 octombrie 1997.
După înregistrarea cauzei la Tribunal, reclamantul T.D. îşi completează acţiunea în sensul că înţelege să cheme în judecată pe pârâţii I.A. şi I.G. şi solicită obligarea tuturor pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie ap.1 de la parterul imobilului situat în Bucureşti; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5850 din 22 martie 1999 prin care pârâtul C.G.M. Bucureşti a vândut apartamentul în litigiu pârâţilor I.A. şi I.G. pentru cauză ilicită în fraudă la lege.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 193 din 28 februarie 2001 a respins ca nefondată acţiunea precizată şi completată de reclamantul T.D.
În pronunţarea acestei hotărâri, tribunalul a reţinut, din probele administrate, că la data de 7 aprilie 1950 între autorul reclamantului T.D. (respectiv T.M., decedat) şi autoarea pârâtei I.M. (respectiv I.M., decedată) s-a încheiat sub semnătură privată, o chitanţă prin care I.M. a vândut lui T.M., apartamentul de la parterul imobilului situat în Bucureşti, compus din: 4 camere, vestiar, holl, baie, bucătărie, 2 camere de serviciu, WC de serviciu, garaj, toate dependinţele de la pod şi subsol cu excepţia celor vândute familiei S., precum şi cota indiviză de ½ din terenul în suprafaţă de 825 mp.
S-a stabilit că această convenţie nu este valabilă deoarece alta a fost voinţa părţilor, respectiv acest act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată constituie un act simulat.
Instanţa de fond a apreciat că o dovadă a simulaţiei o constituie tocmai acţiunea în revendicare pornită de fosta proprietară I.M., încă din anul 1994, acţiune ce a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 8792/1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă.
Un alt argument că actul juridic a fost simulat a fost şi pasivitatea pretinsului cumpărător T.M., care, deşi din anul 1990 avea posibilitatea recuperării imobilului, nu a făcut nici un demers în acest sens.
De asemenea, actul încheiat în 7 aprilie 1950, nu a fost transcris de nici una din părţi, deşi la acel moment legea nu condiţiona încheierea contractului de vânzare în formă autentică.
Din probe a rezultat că, după încheierea convenţiei sub semnătură privată, apartamentul nu a intrat în posesia cumpărătorului T.M., întregul imobil fiind preluat de stat, prin naţionalizare, de la I.M., autoarea pârâtei I.M.
Constatând că în patrimoniul autorului reclamantului nu a intrat niciodată imobilul în litigiu, tribunalul a respins acţiunea aşa cum a fost precizată şi completată sub toate capetele de cerere.
Nemulţumit de această hotărâre, reclamantul T.D. a declarat apel.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin încheierea din 17 septembrie 2001 a constatat intervenită transmisiunea convenţională a calităţii procesuale pasive de la autoarea pârâtei I.M. la numitul G.V., căruia i-a fost vândut apartamentul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 171 din 23 ianuarie 1997 şi transcris sub nr. 1587 din 29 ianuarie 1997.
Analizând motivele de netemeinicie şi nelegalitate invocate de reclamantul T.D., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 85 din 18 februarie 2002 a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a considerat că depunerea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu către cumpărătorul S.V. odată cu notele scrise ale pârâtei I.M. nu a necesitat repunerea pe rol a cauzei câtă vreme, tribunalul a reţinut caracterul simulat al convenţiei încheiate la data de 7 aprilie 1950.
În acest fel nu a fost încălcat dreptul de apărare al reclamantului, aşa cum a susţinut în apel, motiv la care ulterior a renunţat (fila 74 verso din dosar apel) şi a nu mai fi analizat de instanţă.
Pe fond, instanţa de apel a constatat ca şi tribunalul, că actul sub semnătură privată din 7 aprilie 1950 este simulat, că a fost încheiat sub imperiul naţionalizării imobilelor prin Decretul nr. 92/1950, naţionalizare ce a intervenit la data de 20 aprilie 1950 pe numele vânzătoarei I.M.
Că acest act simulat a fost ţinut secret de către cumpărător, care a ieşit din pasivitate şi a revendicat apartamentul de abia în anul 1996.
Omisiunea transcrierii convenţiei a fost apreciată ca un argument în plus asupra caracterului simulat al operaţiunii juridice.
Neîntocmirea contraînscrisului din care să rezulte adevărata voinţă a părţilor, nu a avut loc deoarece prin art. VIII din Decretul nr. 92/1950 întocmirea unor acte cu intenţia de a scoate imobilele de sub efectul naţionalizării se pedepsea cu închisoarea.
Întrucât apelantul-reclamant nu a făcut dovada că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul autorului său, instanţa de apel nu a mai analizat celelalte critici invocate de apelant şi a respins ca nefondat apelul acestuia.
În termenul prevăzut de lege, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.D. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii-pârâţi I.M., S.V. şi I.G. au depus, fiecare în parte, întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul T.D. susţine că:
- Este nelegală Decizia instanţei de apel întrucât a considerat că tribunalul nu trebuia să repună pe rol cauza, deşi intimata-pârâtă I.M. a depus odată cu concluziile scrise şi un act nou, respectiv contractul de vânzare-cumpărare al imobilului în litigiu de către S.V. S-au încălcat astfel dispoziţiile art. 151 C. proc. civ. şi dreptul de apărare al recurentului care dacă ar fi cunoscut actul nou putea să-şi precizeze acţiunea în sensul chemării în judecată şi a lui S.V.
- S-au încălcat dispoziţiile art. 1295 C. civ. atunci când s-a considerat că imobilul în litigiu nu este proprietatea autorului recurentului.
Astfel, prin convenţia din 7 aprilie 1950 părţile s-au învoit asupra obiectului vânzării şi asupra preţului ce a fost achitat la încheierea contractului şi ca atare, proprietatea s-a transmis către cumpărătorul T.M.
Această convenţie nu a mai putut fi autentificată pentru că la 20 aprilie 1950 a intervenit naţionalizarea imobilului conform prevederilor Decretului nr. 92/1950.
- În mod nelegal, instanţele, fără a fi investite cu judecarea unei acţiuni în declararea simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare şi fără administrarea unui probatoriu concludent, au reţinut caracterul simulat al convenţiei bazându-se pe prezumţii.
S-au încălcat în acest mod dispoziţiile art. 1203 C. civ. deoarece prezumţiile sunt permise magistratului numai în cazurile în care este permisă şi dovada cu martori, or, în speţă, valoarea contractului depăşeşte suma de 250 lei, deci nu era posibilă dovada testimonială şi în consecinţă nici prezumţiile expuse în considerentele deciziei.
- Este nelegală constatarea instanţei de apel că lipsa contraînscrisului, nu împiedică caracterizarea actului ca fiind simulat câtă vreme este clar stabilit că pentru existenţa operaţiunii juridice a simulaţiei trebuie să existe concomitent, între aceleaşi părţi, două contracte, respectiv unul public şi unul secret. Contraînscrisul (actul secret) de obicei conţine voinţa reală a părţilor şi în raport de acesta se anulează în tot sau în parte actul public.
Câtă vreme, nu s-a făcut singura probă a simulaţiei prin prezentarea unui contraînscris ce conţine adevărata voinţă a părţilor, concluzia instanţei că actul sub semnătură privată este simulat, este nelegală.
În mod greşit, instanţa de apel a considerat că lipsa contraînscrisului este motivată de sancţiunile penale prevăzute de Decretul nr. 92/1950, atâta timp cât aceste dispoziţii nu existau la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
- Instanţele s-au pronunţat asupra simulaţiei convenţiei, deşi nu au fost investite cu o cerere în declararea sau constatarea simulaţiei de nici una din părţi, încălcând astfel principiile ce guvernează procesul civil. În acest contestat instanţa era datoare să verifice condiţiile de valabilitate ale convenţiei impuse de art. 948 C. civ. precum şi cele prevăzute de art. 1294 şi urm. C. civ.
- Apreciind în mod greşit că recurentul-reclamant nu şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, instanţa de apel a soluţionat cauza pe fond a intra în cercetarea fondului, admiţând în fapt excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Recursul declarat de reclamant este fondat numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin acţiunea de faţă precizată şi completată, recurentul-reclamant a investit în principal instanţa cu o acţiune în revendicarea apartamentului nr. 1 de la parterul imobilului situat în Bucureşti, cumpărat de autorul său prin convenţia sub semnătură privată din data de 7 aprilie 1950 încheiată cu numita M.I., autoarea pârâtei I.M.
Prin notele scrise depuse la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (fila 35, dosar 15550/1997) pârâta I.M., printre alte apărări, face „precizarea" că antecontractul din data de 7 aprilie 1950 este un act simulat, încheiat de autoarea sa în speranţa că imobilul nu va fi naţionalizat.
Pe parcursul procesului, pârâta nu a mai invocat această apărare că actul juridic este simulat şi nici nu a detaliat-o.
În lipsa unui contraînscris (actul secret) atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, folosindu-se de prezumţii simple, au constatat pe cale de excepţie că actul sub semnătură privată datat 7 aprilie 1950 este simulat şi că intenţia reală a părţilor nu era aceea de a fi vândut apartamentul în litigiu. Astfel, dreptul de proprietate nu a fost transmis legal către autorul recurentului care, în acest fel, nu a dovedit calitatea de proprietar al imobilului revendicat.
Concluzia instanţei de apel, fundamentată numai pe prezumţiile la care se referă art. 1203 C. civ. este nelegală.
Acţiunea în declararea simulaţiei unui act are drept consecinţă stabilirea actului secret real şi inexistenţa actului public, aparent. Ea este o acţiune în constatare, imprescriptibilă şi poate fi exercitată oricând fie pe cale principală, fie pe cale de excepţie.
Sub aspect probator, simulaţia nu poate fi dovedită între părţi (şi succesorii lor universali) decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat.
Această regulă strictă la care se referă art. 1175 C. civ. nu suferă excepţie decât în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă ori când părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă şi proba testimonială şi aceea cu prezumţii la care se referă art. 1203 C. civ.
În cauza de faţă, prin convenţia sub semnătură privată din 7 aprilie 1950 I.M. (autoarea intimatei I.M.) a înţeles să vândă lui T.M. (autorul recurentului) imobilul în litigiu (descris în act) la preţul de 1.400.000 lei, achitat la data încheierii convenţiei.
Cum valoarea obiectului actului juridic depăşeşte suma de 250 lei, proba testimonială era inadmisibilă faţă de prevederile art. 1191 C. civ., ca şi folosirea prezumţiilor „lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului" la care se referă art. 1203 C. civ.
Nu s-au administrat în cauză probe din care să rezulte că actul s-a făcut prin fraudă, sol sau violenţă, iar părţile nu au avut un început de dovadă scrisă.
În acest context, convenţia privată putea fi declarată simulată numai dacă exista un contraînscris datat anterior sau concomitent cu actul aparent din data de 7 aprilie 1950.
Făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente cauzei în înţelesul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, atunci când a stabilit că înscrisul sub semnătură privată este simulat.
Totodată, analizând pe cale de excepţie că actul sub semnătură privată din 7 aprilie 1950 este simulat şi că în temeiul lui reclamantul nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, instanţele nu au intrat în cercetarea fondului acţiunii, astfel încât Curtea, în baza art. 312 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. civ. va admite recursul reclamantului, va casa Decizia pronunţată de instanţa de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Analiza celorlalte critici invocate prin recurs devine inutilă în raport de motivul de casare reţinut ca fondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul T.D. împotriva deciziei nr. 85 din 18 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2/2002. Civil. Actiune în rezilierea... | ICCJ. Decizia nr. 9766/2002. Civil. Acţiune în anulare. Recurs → |
|---|
