ICCJ. Decizia nr. 1682/2002. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1682
Dosar nr. 6626/1/2002
(Nr. vechi 3719/2002)
Şedinţa publică din 22 februarie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 9 iulie 2001, reclamanţii D.C.G.I., D.V., H.M.D.G. şi S.I.Ş. au chemat în judecată pe pârâţii Spitalul Rural Niculeşti şi Direcţia de Sănătate Publică Dâmboviţa, solicitând Tribunalului Dâmboviţa obligarea pârâţilor la restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001, a imobilului compus din teren în suprafaţă de 2,67 ha, 2 clădiri (secţii medicale denumite „Interne" şi „Pediatrie") şi diverse construcţii anexe.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defuncţilor dr. I.M. şi A.M., care au cumpărat imobilul (cu destinaţia de conac) prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 39878/1928, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu „după venirea comuniştilor", în prezent are destinaţia de spital rural, iar la notificările depuse conform Legii nr. 10/2001, pârâţii chemaţi în judecată nu au răspuns.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 3871 din 29 aprilie 2002, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei de Sănătate Publică Dâmboviţa şi a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Rural Niculeşti, pe care l-a obligat să restituie în natură reclamanţilor imobilele compuse din două corpuri de clădire („Interne" şi „Pediatrie"), precum şi terenul aferent în suprafaţă de 2,67 ha, astfel cum au fost identificate în expertiza şi schiţele anexă întocmite de expert ing. A.D. în dosarul nr. 11024/2000 al Judecătoriei Târgovişte, imobile situate în localitatea Movila, comuna Niculeşti, judeţ Dâmboviţa.
Având în vedere probatoriile administrate în cauză, instanţa a reţinut că reclamanţii au făcut dovada că autorii lor au fost proprietarii imobilelor solicitate a le fi restituite, preluate fără titlu, astfel că nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, fiind îndreptăţiţi să primească în natură imobilele, identificate prin expertiza întocmită în dosarul nr. 11024/2000 al Judecătoriei Târgovişte.
A fost înlăturată apărarea pârâtului, potrivit căreia nu are calitate de unitate deţinătoare, prin hotărârea Consiliului Local Niculeşti nr. 22/1999 imobilul a intrat în domeniul public al comunei Niculeşti, cu motivarea că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu titlu valabil, situaţie ce nu regăseşte în cauza de faţă, în care imobilele au fost preluate fără titlu.
Apelul declarat împotriva sentinţei de către Spitalul Rural Niculeşti, prin care pârâtul a susţinut că nu este „deţinător" al imobilului revendicat, proprietatea publică a comunei Niculeşti conform Hotărârii nr. 22/1999 emisă de Consiliul Local al comunei Niculeşti în baza Legii nr. 213/1998, şi ca atare nu poate fi obligat să restituie un bun proprietatea altuia, a fost respins ca nefondat, potrivit deciziei nr. 69 din 15 iulie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, în dosarul nr. 4975/2002.
Instanţa de apel a apreciat că apelantul este persoana juridică în a cărei folosinţă se află imobilele revendicate, iar potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001 notificarea se adresează persoanei juridice deţinătoare a imobilului.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelantul pârât Spitalul Rural Niculeşti.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost reiterată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată în fazele procesuale anterioare în baza Hotărârii nr. 22/1999 a Consiliului Local Niculeşti prin care imobilul în litigiu a fost trecut în domeniul public local. Recurentul susţine că această hotărâre administrativă nu este lipsită de eficienţă juridică, deoarece nu a fost anulată de către emitent şi nici nu a fost constatată nulitatea prin hotărâre judecătorească.
În recurs au fost depuse la dosar HG nr. 867 din 16 august 2002 prin care imobilele în care îşi desfăşoară activitatea Spitalul Rural Niculeşti a fost trecut în domeniul public al judeţului Dâmboviţa şi administrarea Consiliului judeţean Dâmboviţa; Hot. nr. 23 din 25 august 2003 a Consiliului Local Niculeşti privind înfiinţarea Centrului de Asistenţă Medico-Social Niculeşti, instituţie publică cu personalitate juridică, prin reorganizarea Spitalului Rural Niculeşti, emisă în baza OG nr. 70/2002; Hot. nr. 85 din 8 decembrie 2003 privind acordul Consiliului judeţean Dâmboviţa pentru trecerea din domeniul public al judeţului Dâmboviţa în domeniul public al localităţii Niculeşti a Spitalului Rural Niculeşti (reorganizat în Centrul de Asistenţă Medico-Social Niculeşti).
În raport de actele administrative menţionate a fost iniţial citat în cauză Consiliului judeţean Dâmboviţa, cu menţiunea de a preciza „dacă îşi însuşeşte recursul declarat de Spitalul Rural Niculeşti", Consiliului judeţean comunicând instanţei că nu îşi însuşeşte recursul declarat în cauză deoarece imobilul în litigiu a rămas inventariat în domeniul public al comunei Niculeşti.
Prin încheiere interlocutorie, pronunţată în condiţiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a dispus citarea în cauză în calitate de recurenţi-pârâţi a Centrului Medico-Social Niculeşti (continuator al Spitalului Rural Niculeşti, a Consiliului Local Niculeşti şi a Primăriei comunei Niculeşti.
Recurentul Centrul Medico-Social Niculeşti a depus în completarea motivului iniţial de recurs precizări în cuprinsul cărora a susţinut nelegalitatea soluţiei de restituire în natură a construcţiilor noi, edificate de recurent şi a suprafeţelor de teren aferente acestora, a invocat prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, iar la termenul de dezbateri a depus înscrisuri în raport cu care a susţinut că reclamanţii nu au calitate de „persoane îndreptăţite" în sensul Legii nr. 10/2001.
În condiţiile în care, criticile invocate peste termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ. vizează lipsa calităţii reclamanţilor de a pretinde măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 sau întinderea dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate a fi restituite în natură, precum şi incidenţa Legii nr. 247/2005, act normativ de imediată aplicare, Curtea apreciază că reprezintă motive de ordine publică [art. 306 alin. (2) C. proc. civ.].
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Motivul formulat de Spitalul Rural Niculeşti, antecesorul Centrului Medico-Social Niculeşti, privind lipsa calităţii procesuale pasive, de „unitate deţinătoare" nu a mai fost susţinut cu ocazia dezbaterilor şi nu este fondat.
Chiar dacă, la data promovării cererii de chemare în judecată, faţă de Hotărârea nr. 22/1999 Consiliului Local Niculeşti imobilul era atestat ca făcând parte din bunurile proprietatea publică a localităţii, transmisiunile ulterioare, repetate, operate prin acte administrative ce privesc atât titularul dreptului de administrare, precum şi reorganizarea Spitalului Rural Niculeşti în Centrului Medico-Social Niculeşti, instituţie publică cu personalitate juridică aflată, conform art. 1 din HG nr. 412/2003 în subordinea autorităţilor administraţiei publice locale, exclud incidenţa în cauză a motivului privind lipsa calităţii procesuale pasive.
Aceste transmisiuni intervenite în cursul procesului, asociate cu introducerea în cauză în calitate de recurenţi pârâţi a Consiliului Local Niculeşti şi a Primăriei comunei Niculeşti, prin primar, care şi-au însuşit această calitate (fila 142 dosar recurs), dispusă prin încheierea interlocutorie, au generat o situaţie inedită din punct de vedere procedural, respectiv introducerea în cauză, direct în recurs în calitate de pârâtă şi a altei persoane (unitatea administrativ teritorială) decât cea chemată în judecată prin acţiunea introductivă.
Ineditul situaţiei este însă determinat şi de impreciziunea actelor normative ale guvernului, în baza cărora a fost înfiinţat Centrul Medico-Social Niculeşti.
OG nr. 70/2002 privind administrarea unităţilor sanitare publice de interes judeţean şi local prevede în art. 1 alin. (1) că terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare de interes judeţean sau local fac parte din domeniul public al unităţilor administrativ teritoriale şi în administrarea, după caz, a consiliilor judeţene sau a consiliilor locale.
HG nr. 412/2003 pentru aprobarea Normelor privind organizarea, funcţionarea şi finanţarea unităţilor de asistenţă medico-sociale prevede în art. 5 alin. (1) că bunurile (fără distincţie între bunurile imobile şi cele mobile) „aflate în administrarea unităţilor sanitare care se reorganizează trec în administrarea unităţilor de asistenţă medico-sociale, conform protocolului de predare-primire încheiate între acestea", conferind astfel dreptul de administrare a bunurilor proprietate publică ale unităţii administrativ teritoriale (inclusiv asupra imobilelor) instituţiilor sanitare de interes public care au urmat procedura de reorganizare reglementată prin aceste hotărâri de guvern.
Centrului Medico-Social Niculeşti a fost înfiinţat, prin reorganizarea Spitalului Rural Niculeşti, în baza art. 11 din OG nr. 70/2002, dar şi a prevederilor HG nr. 412/2003 care îi conferă nu doar un simplu drept de folosinţă asupra bunurilor afectate funcţionării sale ci chiar dreptul de administrare.
Or, în accepţiunea Legii nr. 10/2001 sintagma de „unitate deţinătoare" desemnează şi entitatea cu personalitate juridică care administrează bunurile imobile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Impreciziunea şi imprevizibilitatea actelor normative menţionate justifică în prezenta cauză aprecierea că au calitate de „unitate deţinătoare" atât Centrul Medico-Social Niculeşti, cât şi unitatea administrativ teritorială (denumită în mod uzual, dar şi în cuprinsul Legii speciale de reparaţie, art. 20 alin. (3) din Lege „primărie").
La termenul de dezbateri, recurentul a invocat lipsa calităţii reclamanţilor de „persoane îndreptăţite", respectiv lipsa calităţii procesuale active de a pretinde restituirea imobilului.
În susţinerea motivului de ordine publică, a depus contractul de schimb autentificat sub nr. 1924/1941 intervenit între Primăria comunei Vulpeşti, judeţul Ilfov şi bunicii reclamanţilor (I. şi A.M.) cu privire la două suprafeţe de teren (7489 mp terenul oferit la schimb de primărie şi 7493 mp terenul familiei M.) în scopul (art. 4 alin. 2 din contract) ca pe terenul primit A. şi I.M. „să construiască un aşezământ de binefacere, care să cuprindă o cantină şcolară, un dispensar, o baie populară şi dacă mijloacele vor permite, un mic orfelinat de copii)".
De asemenea, a fost depus contractul autentificat sub nr. 1166/1945, „act de comodat", prin care moştenitoarele defunctului I.M. au dat în folosinţă Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, pe durată de 29 de ani începând de la 23 aprilie 1943, cu titlu gratuit, imobilul construcţie, a cărui compunere este consemnată în cuprinsul contractului, edificat pe terenul primit în cadrul schimbului imobiliar efectuat în anul 1941, instituindu-se şi anumite condiţii legate de menţinerea caracterului de utilitate publică, denumirea aşezământului şa.
Prin concluziile scrise formulate de intimatul reclamant S.I.Ş., acesta nu a contestat că, în realitate titlurile care atestă dreptul de proprietate al autorilor asupra imobilului solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, sunt cele depuse de recurent la termenul de dezbateri (contractul de schimb şi cel de comadat) şi nu titlurile invocate iniţial prin notificare şi care au fost avute în vedere de instanţele anterioare.
Susţinerea recurentului, în sensul că actul juridic autentificat sub nr. 1166/1945, contrar denumirii, act de comodat, prin clauzele pe care le cuprinde relevă voinţa comodanţilor de a dona comunităţii aşezământul medico-social, nu este întemeiată.
Contractul de donaţie, reprezentând o liberalitate, dacă nu există certitudinea că părţile au convenit o liberalitate, un transfer de proprietate cu titlu gratuit, nu pot fi aplicabile regulile prevăzute pentru liberalităţi care, fiind excepţionale, sunt supuse unei interpretări restrictive.
Potrivit art. 979 C. civ. termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului iar, conform art. 983 C. civ., când există îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă.
Or, în prezenta cauză, actul juridic nu numai că este expres denumit „act de comodat" dar cuprinde şi clauze specifice (art. 1560 C. civ.) acestui tip de contract, respectiv perioada de timp pentru care s-a convenit între părţile contractante remiterea spre folosinţă gratuită a imobilului, clauzele la care face referire recurentul nepermiţând, având în vedere regulile de interpretare menţionate, aprecierea că natura juridică a convenţiei este aceea a unui contract de donaţie.
În consecinţă, intimaţii reclamanţi sunt persoane îndreptăţite, în calitate de moştenitori ai proprietarilor deposedaţi abuziv prin nerestituirea imobilului la expirarea termenului prevăzut în contractul de comodat, discutabilă fiind întinderea şi felul măsurilor reparatorii ce li se cuvin a fi acordate în temeiul legii speciale de reparaţie.
În condiţiile în care în cuprinsul contractului de comodat se compune dintr-un singur corp de clădire alcătuit „dintr-un total de 22 camere (…)", se impune suplimentarea probatoriului, efectuarea unei expertize de specialitate pentru identificarea şi individualizarea clădirii proprietatea autorilor reclamanţilor, în raport de titlurile de proprietate depuse în cadrul probei cu înscrisuri (art. 305 C. proc. civ.) în etapa procesuală a recursului, în limitele căreia se justifică restituirea în natură conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 şi a art. 10 din acelaşi act normativ.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) şi a dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul, să caseze Decizia atacată şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Spitalul Rural Niculeşti, continuat de Centrul de Asistenţă Medico-Social Niculeşti, Consiliul local Niculeşti şi Primăria Comunei Niculeşti împotriva deciziei nr. 69 din 15 iulie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2095/2002. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10137/2002. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
