ICCJ. Decizia nr. 1697/2002. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1697
Dosar nr. 3464 /2002
Şedinţa publică din 3 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 30 octombrie 1998 reclamantul I.A.I. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 290 mp situat în Bucureşti, ca efect al prescripţiei achizitive de 30 de ani.
1. Prin sentinţa civilă nr. 11191 din 12 noiembrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului III Bucureşti, acţiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată cu motivarea că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 200/1989 şi a trecut în proprietatea statului astfel că nu poate fi uzucapat. Mai mult, s-a reţinut că certificatul de moştenitor invocat de reclamant nu constituie un „just titlu" ci acesta face dovada doar a calităţii de moştenitor.
Împrejurarea că reclamantul a rămas în posesia terenului şi a plătit impozite din anul 1990 şi până în prezent la Administraţia Financiară nu justifică desfiinţarea dreptului de proprietate al statului.
2. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia nr. 1382/A din 22 mai 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi drept urmare hotărârea a fost desfiinţată s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
3. În fond, după casare, prin sentinţa civilă nr. 3116 din 11 aprilie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului III Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a judecătoarei şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Motivând această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul şi-a precizat acţiunea la termenul de 21 februarie 2001 în sensul că solicită să se constate că Decretul nr. 200/1989 prin care s-a expropriat terenul în litigiu, este inoperant în ceea ce îl priveşte şi să se stabilească că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin prescripţia achizitivă de 30 de ani.
În raport de această precizare coroborată cu răspunsul pârâtei că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 200/1989, judecătoria în temeiul art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ. şi art. 158 C. proc. civ. a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
4. Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1480 din 4 octombrie 2001, judecând procesul, a respins ca nefondată acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin uzucapiunea de 30 de ani, dar di înscrisurile depuse la dosar rezultă că imobilul aparţine statului, fiind expropriat prin Decretul nr. 200/1989.
Nemulţumit de această hotărâre, reclamantul a declarat apel criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
5. Prin Decizia nr. 239 din 5 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul reclamantului I.A.I. a fost respins ca nefondat cu motivarea că terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 200/1989 şi astfel a trecut în proprietatea statului. Că, reclamantul nu poate solicita să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiaşi mobil ca efect al prescripţiei achizitive de 30 de ani deoarece nu sunt întrunite cerinţele art. 1847 C. civ.
În termenul prevăzut de lege împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul.
Recurentul susţine în esenţă că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra obiectului principal al acţiunii sale, respectiv să i se retrocedeze terenul expropriat prin Decretul nr. 200/1989, conform Legii nr. 33/1994, deoarece scopul exproprierii nu s-a realizat şi pentru acest imobil nu sunt prevăzute investiţii urbanistice în viitor.
Că, în realitate, instanţa i-a soluţionat doar capătul de cerere prin care solicită să se constate că a dobândit proprietatea asupra terenului în litigiu prin uzucapiunea de 30 de ani şi nu s-a pronunţat asupra petitului principal al acţiunii.
Totodată, recurentul arată că a dovedit împrejurarea că terenul în suprafaţă de 989 mp a aparţinut bunicilor şi apoi părinţilor lui. Că a continuat posesia autorilor săi şi a plătit regulat impozite pentru teren, deşi fusese expropriat prin Decretul nr. 200/1989 şi nu a primit despăgubiri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, hotărârea pronunţată în raport de motivul de casare ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea consideră recursul declarat de reclamant ca fondat.
În dosarul nr. 13058/2000 al Judecătoriei sectorului III Bucureşti recurentul-reclamant, la cererea instanţei, şi-a precizat obiectul acţiunii în sensul că a solicitat retrocedarea terenului expropriat prin Decretul nr. 200/1989 al cărui scop nu a fost realizat şi printr-o cerere accesorie să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin prescripţia achizitivă de 30 de ani.
Ca urmare a acestei precizări şi reţinând că procesul este în legătură cu exproprierea unui bun imobil s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului ca primă instanţă.
Atât tribunalul cât şi instanţa de apel au analizat cauza numai sub aspectul neîndeplinirii cerinţelor prescripţiei achizitive de 30 de ani, fără a se preocupa să stabilească cert dacă recurentul-reclamant este proprietarul terenului, dacă scopul exproprierii acestui bun a fost realizat şi ce incidenţă au dispoziţiile Legii nr. 33/1994 în cauza de faţă, acesta fiind obiectul principal al acţiunii cu care au fost investite.
Întrucât Curtea Supremă de Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii de împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, în baza art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursul reclamantului, va casa Decizia pronunţată de instanţa de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a avut în vedere că apelul este o cale devolutivă de atac în cadrul căreia se pot administra probe prin care să se stabilească pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei, împrejurări expuse în cele de mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul I.A.I. împotriva deciziei nr. 239 din 5 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2273/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 169/2002. Civil. Anulare intabulare. Recurs → |
|---|
