ICCJ. Decizia nr. 1761/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1761
Dosar nr. 3898/2002
Şedinţa publică din 5 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 2.03.2000 la Tribunalul Bucureşti, cu modificările ulterioare F.L. şi D.V. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul general, S.C. H.N. S.A. şi pe B.G.F., S.I., S.A.D. şi S.C., solicitând să se constate că imobilul situat în Bucureşti compus din teren în suprafaţă de 754,89 mp şi două corpuri de clădire nu a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/950. Pe cale de consecinţă s-a cerut obligarea pârâţilor de a lăsa imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în beneficiul pârâţilor persoane fizice la datele de 20 ianuarie 1997 şi 16 aprilie 1997 pentru fraudă la lege, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi HG nr. 11/1997, întrucât reclamantele solicitaseră restituirea în natură a imobilului.
B.G.F., S.I. şi S.D. au formulat cerere de chemare în garanţie pentru evicţiune împotriva vânzătorilor, respectiv Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi D.G.A.F.I., în temeiul art. 1337 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1188 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă acţiunea, precum şi cererea de chemare în garanţie, reţinându-se în esenţă că la data aplicării Decretului nr. 92/1950 proprietarul imobilului împreună cu familia sa nu se aflau în ţară, fiind deportaţi şi că faţă de numărul apartamentelor deţinute, aplicarea actului de naţionalizare este legală. Cât priveşte constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare s-a avut în vedere că nu există vreo cauză de nulitate pentru fraudă la lege. Pentru aceleaşi motive a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie.
Apelul declarat de reclamante împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 187 din 7 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost schimbată în parte sentinţa în sensul admiterii şi obligării pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N.de a lăsa acestora în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti str. Clucerului nr. 4. Totodată s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4148/29.363 din 16 aprilie 1997 şi nr. 812 din 20 ianuarie 1997, cu privire la ap. 1 parter şi nr. 5 etaj 2 situate în corpul A al imobilului în litigiu. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că fostul proprietar al imobilului în litigiu Fischer Ferdinand a fost în mod abuziv supus naţionalizării, el încadrându-se în prevederile art. II, din Decretul nr. 92/1950, fiind arhitect. S-a avut în vedere şi că fiica proprietarului naţionalizat, Dogaru Anne Marie, mama reclamantei D.V.a fost deportată în perioada 1 ianuarie 1945-1.06.1946.
În drept, soluţia de admitere a acţiunii în revendicare a fost întemeiată pe prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În ceea ce priveşte cererea vizând constatarea nulităţii a două contracte de vânzare-cumpărare, s-a reţinut că sunt întemeiate criticile aduse sentinţei prin apel, întrucât instanţa de fond nu a avut în vedere că D.V.a solicitat la 11.06.1996, cu cererea înregistrată sub nr. 637 la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 - Primăria Sectorului 1 Bucureşti (fila 116 dosar tribunal), restituirea în natură a imobilului din Bucureşti str. Clucerului nr. 4 conform Legii nr. 112/1995, menţionând că ocupă cu contract de închiriere o parte din imobil. În legătură cu buna creanţă invocată de pârâţi, s-a reţinut că aceasta nu operează în cauză, întrucât chiriaşii cumpărători locuiau în imobil şi aveau posibilitatea de a cunoaşte că reclamantele sunt succesoarele fostului proprietar şi că intenţionează să revendice imobilul, depunând cereri în acest sens.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, Municipiul Bucureşti prin Primarul general, precum şi pârâţii S.C. şi B.G.F..
În motivarea recursurilor se arată că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu şi că prezumţia absolută a bunei credinţe a cumpărătorilor nu a fost răsturnată prin nici-o probă. Se susţine şi că nu sunt aplicabile prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950, întrucât Fischer Ferdinand deşi arhitect, nu era intelectual profesionist, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi ale Codului civil, că nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar asupra construcţiei a celui în cauză şi că sunt operante prevederile din Codul civil privitoare la buna credinţă a dobânditorilor.
Recursurile sunt întemeiate, urmând a fi admise în raport de cele ce urmează:
Analizând hotărârea recurată se constată că instanţa de apel a admis acţiunea în revendicare numai faţă de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi S.C. H.N.S.A., având în vedere că o atare cerere a fost formulată numai faţă de aceştia.
Soluţia este greşită, pentru că este necontestat în cauză că la data formulării cererii, pârâţii menţionaţi erau lipsiţi de atributele dreptului de proprietate asupra imobilului, cele două apartamente în discuţie fiind înstrăinate celorlalţi pârâţi persoane fizice.
Ori, acţiunea în revendicare, care este principalul mijloc de apărare al dreptului de proprietate este acea acţiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. În alţi termeni acţiunea în revendicare este acţiunea prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar. Cum pârâţii la care s-a făcut referire, nu sunt posesorii bunului în litigiu, rezultă că acţiunea în revendicare nu putea fi admisă în aceste condiţii.
În ceea ce priveşte constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţii persoane fizice este de observat că acţiunea de faţă a fost pronunţată la câţiva ani de la data perfectării vânzărilor şi că dispoziţiile legale în vigoare la data realizării înstrăinărilor au fost respectate.
În apel a fost reţinută ca singură probă în raport de care se conturează reaua credinţă a cumpărătorilor, cererea de restituire în natură a imobilului formulată de Dăianu Veronica, înregistrată la nr. 637 din 11.06.1996.
Examinând această cerere se constată că Dăianu Veronica, a solicitat, atribuirea în natură a apartamentului în care locuia, în calitate de chiriaş, conform Legii nr. 112/1995, arătând că, are în acest sens acordul mamei sale – Dogaru Ane-Marie şi mătuşii sale Fischer Lieselotte, moştenitoarele de drept ale imobilului.
Prin urmare, la data formulării cererii, Dăianu Veronica, reclamantă în cauza de faţă nu avea calitatea de moştenitor al fostului proprietar, şi ca atare nu era îndreptăţită la restituire, cererea analizată fiind lipsită de eficienţă juridică, în sensul reţinut de instanţă. Cererea viza numai „atribuirea proprietăţii" în calitate de chiriaş, cu acordul moştenitoarelor legale.
Se constată că acestea, respectiv moştenitoarele foştului proprietar, Fischer Lieselotte şi Dogaru Anne Marie au depus cererea nr. 2706/1996, prin care au solicitat acordarea de despăgubiri pentru apartamentele nerestituite în natură şi pentru terenul aferent, astfel cum s-a făcut dovada cu adresa nr. 19329 din 28.02.2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – Direcţia juridic-legislaţie (fila 59 dosar recurs) în care se face referire şi la cererea reclamantei D.V.nr. 637/1996.
În această situaţie, în care moştenitoarele proprietarului de la care imobilul a fost preluat de stat prin naţionalizare conform Decretului nr. 92/1950, au optat pentru aplicarea în terminis a prevederilor Legii nr. 112/1996, nu mai poate fi luată în discuţie o altă solicitare.
În plus, este de observat că D.V.a formulat acţiunea în calitate de unică moştenitoare a mamei sale Dogaru Anne Marie. Aşa cums-a arătat, aceasta solicitase restituirea în natură a apartamentului ocupat în calitate de chiriaş şi despăgubiri pentru celelalte apartamente din imobil. În această situaţie, reclamanta nu mai este îndreptăţită la restituire, întrucât obiectul transmisiunii succesorale îl formează patrimoniul persoanei decedate, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică şi care au aparţinut defunctului.
Ca urmare, reclamanta nu poate obţine în justiţie drepturi care nu formau obiectul patrimoniului defunctei, la data deschiderii sucesiunii. Altfel spus, de vreme ce persoana îndreptăţită a solicitat numai despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, succesoarea sa nu a putut moşteni un drept real, ci un drept de creanţă, situaţie în care acţiunea promovată de reclamanta în cauză nu poate fi admisă.
Aşa fiind, rezultă că este criticabilă hotărârea luată în apel, fiind legală şi temeinică soluţia adoptată de instanţa de fond pentru considerentele redate, ce se pot constitui într-o substituire a motivării, nemai fiind util a fi examinate celelalte motive de recurs, ce au aceeaşi finalitate.
De aceea recursul de faţă, urmează a fi admis conform art. 314 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a se casa Decizia recurată şi a se respinge apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei, cu menţinerea dispoziţiei din decizie prin care s-a menţinut soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi de B.G.F. şi S.C. împotriva deciziei nr. 187 din 7 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV - a civilă.
Casează Decizia recurată şi respinge apelul declarat de reclamantele D.V.şi F.L. împotriva sentinţei civile nr. 1188 din 25 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă cu privire la judecarea acţiunii principale.
Menţine dispoziţiile din decizie referitoare la soluţionarea cererilor de chemare în garanţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 191/2002. Civil. Revendicare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2273/2002. Civil → |
|---|
