ICCJ. Decizia nr. 191/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 191
Dosar nr. 380/2002
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 10 iunie 1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii L.D. şi L.M. au chemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru a se constata nelegalitatea titlului prin care a fost preluat de către stat imobilul situat în Bucureşti în suprafaţă totală de 224 mp din care 112 mp teren aferent.
Reclamanţii au solicitat totodată în contradictoriu cu pârâţii S.C. R. S.A. şi V.D.C. constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi.
Ca urmare, s-a solicitat obligarea retrocedării în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului revendicat.
În motivarea cererii reclamanţi au arătat că au dobândit apartamentul în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 2644 din 17 iunie 1973.
În 1987 L.D. a plecat din ţară pentru tratament medical şi în 1989 a fost urmat şi de soţia sa L.M. Au fost consideraţi de către autorităţile vremii transfugi şi bunurile le-au fost confiscate. Prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti nr. 1102/1989 apartamentul reclamantului a fost preluat fără plată, în cotă de ½ în proprietatea statului, ca efect al Decretului nr. 223/1974 iar prin Decizia 1995/1989 şi cealaltă ½ din apartament a fost trecută în proprietatea statului, cu plată. Aceste decizii le-au fost comunicate reclamanţilor în extras, după repatriere, la 6 martie 1996.
Prin sentinţa 348 din 12 aprilie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, a admis în parte acţiunea şi a constatat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu. Au fost respinse celelalte capete de acţiune ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că Decretul nr. 223/1974 a fost un act neconstituţional în raport cu Constituţia din 1965 şi încalcă art. 480 C. civ. şi Declaraţia universală a Drepturilor Omului.
Cât priveşte contractul de vânzare-cumpărare dintre S.C. R. S.A. şi V.D.C. s-a constatat că actul a fost încheiat cu respectarea concluziilor de fond şi de formă, părţile fiind de bună-credinţă.
La data încheierii lui părţile contractante nu aveau cunoştinţă de faptul că statul nu deţinea cu titlu valabil acel apartament. S-a mai reţinut că reclamanţii nu au notificat părţile contractante despre intenţia de revendicare, şi nici nu exista pe rolul instanţei litigiu cu privire la imobil.
A fost considerată nefondată cererea de revendicare a apartamentului deoarece s-a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în speţă art. 18 pct. d care prevăd măsuri reparatorii numai în echivalent pentru cazul în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia 567 A din 14 decembrie 2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de Municipiul Bucureşti, reclamanţii şi pârâta V.D.C.
S-a reţinut că despăgubirile plătite pentru ½ din imobilul preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu reprezintă valoarea reală a imobilului, iar deciziile de trecere în patrimoniul statului nu au fost comunicate foştilor proprietari. S-a constatat totodată că au fost respectate condiţiile de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare prevăzute de Legea nr. 112/1995.
Nici criticile pârâtei V.D.C. nu au fost primite constatându-se că în cauză nu operează autoritate de lucru judecat.
Această pârâtă a invocat necesitatea respingerii ca inadmisibilă a acţiunii câtă vreme nu a fost respectată procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, precum şi contradicţia din cuprinsul hotărârii de fond care, admiţând primul capăt de cerere, îl respinge pe al doilea, această din urmă soluţie atrăgând respingerea totală a acţiunii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, reclamanţii şi pârâta V.D.C., invocându-se în esenţă următoarele:
De către Municipiul Bucureşti:
- depăşirea autorităţii puterii judecătoreşti, 304 pct. 4, când a făcut aprecieri asupra Decretului nr. 223/1974;
- greşita aplicare a Legii, Decretul nr. 223/1974 reprezentând temeiul trecerii bunului în proprietatea statului, reclamanţii nemaifiind în termen să atace dispoziţiile de preluare.
De către reclamanţi:
- greşita aplicare a Legii nr. 112/1995 deşi s-a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu şi greşit s-a reţinut buna-credinţă a pârâtei V.D.C. care a depus cererea de cumpărare a apartamentului înainte de expirarea termenului de revendicare.
- lipsa de motivare a soluţiei de respingere a revendicării.
De către pârâta V.D.C.:
- greşita aplicare a legii când s-a considerat că Decretul nr. 223/1974 nu reprezintă titlul preluării şi că art. 1201 C. proc. civ. nu se aplică în raport de Decizia civilă nr. 140/1998 a Curţii de Apel Bucureşti.
- lipsa considerentelor pentru care s-au respins motivele sale de apel.
Recursul Municipiului Bucureşti este neîntemeiat urmând a fi respins. Instanţele au constatat în mod corect că imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin două decizii ale Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, emise în anul 1989 în baza Decretului nr. 223/1974.
Decizia 1192 din 30 mai 1989 prin care s-a preluat, fără plată, ½ din imobil, de la L.D., în mod retroactiv, din 10 august 1987, a fost comunicată, în extras, numitului L.G. abia la 6 martie 1996.
Decizia 1995 din 28 decembrie 1989, prin care s-a preluat cu plată ½ din imobil şi fără plată terenul aferent de la L.M începând cu 28 septembrie 1989 a fost comunicată acesteia la aceeaşi dată.
Instanţele în mod temeinic au apreciat valabilitatea actelor de preluare, la această apreciere fiind îndreptăţite de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi au constatat, potrivit probelor din dosar, că deciziile amintite nu şi-au produs efectele juridice, constitutive, în privinţa dreptului de proprietate în persoana Statului, nerespectând dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, act normativ care de altfel a fost abrogat în 1999 şi care cuprindea dispoziţii de exercitare condiţionată a dreptului de proprietate a proprietarului.
Curtea de Apel Braşov, respingând însă şi apelurile reclamanţilor şi pârâtei V.D.C. nu a răspuns, prin motivarea din considerente, criticilor aduse de aceste părţi în raport cu nesoluţionarea cererii de revendicare.
Instanţa în prezenţa a două titluri prezentate de reclamanţi în revendicare şi respectiv de pârâta V.D.C., în apărarea cu privire la acelaşi imobil a omis să se pronunţe asupra acestor cereri (revendicarea solicitată de reclamanţi în raport de titlul lor şi cererea de respingere în totalitate a acţiunii solicitate în apărare de pârâtă).
Se constată de asemenea că şi pentru acest din urmă capăt de cerere, instanţa nu a motivat soluţia de respingere a apelului reclamanţilor în raport cu menţinerea soluţiei de fond a cărei motivare raportată la soluţionarea primului capăt de cerere este cel puţin omisivă dacă nu contradictorie.
Pentru considerentele arătate urmează a se admite recursurile reclamanţilor şi pârâtei V.D.C. şi a se casa Decizia curţii de apel, cauza urmând a fi trimisă, spre rejudecarea apelurilor acestor părţi, la aceeaşi curte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanţii L.D. şi L.M. şi de pârâta V.D.C. împotriva deciziei nr. 567 A din 14 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III– a civilă, pe care o casează şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor acestor părţi, la aceeaşi curte.
Respinge recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin primar general.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 197/2002. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1761/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
