ICCJ. Decizia nr. 197/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 197
Dosar nr. 5375/2002
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 noiembrie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 7822 reclamantul C.A. a chemat în judecată Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să-l oblige pe pârât să-i restituie în natură terenul dacă acesta este liber sau cât este liber şi în echivalent pentru restul de teren şi cele două case demolate situate în Bucureşti (clădiri aflate în aceeaşi curte cu ieşire spre cele două străzi indicate).
În motivarea acţiunii reclamantul arată că este unicul moştenitor al tatălui său care a fost proprietarul imobilelor menţionate în acţiune care au fost naţionalizate abuziv prin Decretul nr. 92/1950, iar ulterior au fost demolate în baza Decretelor nr. 130/1989 şi 326/1988.
Mai arată reclamantul că în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, a notificat pe pârât, solicitând restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor, dar nu a primit nici un răspuns de la pârât.
La prima zi de înfăţişare reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, şi a Ministerului Finanţelor, precizînd că motivele, obiectul şi cauza acţiunii rămîn neschimbate.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III- a, prin sentinţa civilă nr. 796 din 30 mai 2002 a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâţi să emită o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii construcţiilor demolate, echivalent cu 1.857.349.000 lei.
A respins capătul de cerere privind restituirea în natură sau prin echivalent a terenului pe care au fost edificate construcţiile ca neîntemeiat.
Instanţa de fond a reţinut că reclamantul are calitatea de unic moştenitor al tatălui său care era proprietarul imobilelor în litigiu şi ca atare era îndreptăţit a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele care au fost preluate de la autorul său în condiţiile Decretului nr. 92/1950.
A mai reţinut instanţa de fond, având în vedere probele administrate, că reclamantul nu a dovedit că autorul său a avut şi suprafaţa de teren pretinsă, aceasta nefiind determinată în actul de vânzare-cumpărare, în anexele actului de naţionalizare şi nici în procesele – verbale întocmite la data preluării efective şi, în consecinţă, a respins cererea reclamantului privind aceste pretenţii.
În ceea ce priveşte imobilele construcţie preluate de la autorul reclamantului care au fost demolate, instanţa de fond a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest sens instanţa a reţinut că acordarea acestor măsuri reparatorii se realizează prin parcurgerea unei proceduri speciale conform art. 24 din Legea nr. 10/2001 în cadrul cărora este făcută o ofertă persoanei îndreptăţite, de acordare a măsurilor reparatorii, ofertă care nu a fost făcută însă în cazul în speţă.
Pe cale de consecinţă instanţa a dispus obligarea pârâţilor să emită o ofertă prin echivalent corespunzătoare valorii construcţiilor demolate, calculate de expertiză la suma de 1.857.349.000 lei.
Împotriva acestei hotărâri a instanţei de fond au declarat apel atât reclamantul cât şi cei doi pârâţi invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de apel Bucureşti, secţia aIII- a, prin Decizia civilă nr. 419 A din 29 octombrie 2002, a admis apelurile declarate de către pârâţi şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de către reclamant.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de către reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că lipsa răspunsului la notificarea formulată de către reclamant nu justifică formularea unei acţiuni în revendicare, pentrucă obligaţia celui notificat, de a răspunde este o obligaţie personală, astfel că şi acţiunea ce ar tinde la respectarea ei, va trebui să fie la fel, ori acţiunea în revendicare este o acţiune reală.
S-a reţinut deasemenea că pentru evaluarea despăgubirilor băneşti se prevede constituirea unei comisii interministeriale şi emiterea unor reglementări care până în prezent nu au fost elaborate; ca atare stabilirea cuantumului de către instanţă „nu are încă un temei legal".
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocînd prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucît instanţele au făcut o aplicare greşită a legii.
Se susţine de către recurent că instanţa a apreciat greşit că acţiunea sa este inadmisibilă aplicând greşit prevederile Legii nr. 10/2001 care constituie temeiul de drept al acţiunii, pe de o parte, şi încălcând prevederile art. 10 alin. (7) din aceeaşi lege, pe de altă parte, făcându-se culpabilă chiar de denegare de dreptate deoarece au fost încălcate şi dispoziţiile art. 3 C. civ.
Recursul este fondat.
Astfel este de reţinut în primul rând că reclamantul a arătat în mod expres că a notificat în temeiul prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 dorinţa sa de a i se restitui în natură sau echivalent imobilele în litigiu.
Dovadă în acest sens fiind „notificarea" trimisă prin biroul executorilor judecătoreşti.
Deci a început procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar la această notificare unitatea deţinătoare, deşi era obligată să se pronunţe conform art. 23 alin. (1) din aceeaşi lege, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată asupra cererii, nu a făcut acest lucru.
Mai mult chiar, conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător, în cazul în speţă, valorii imobilelor demolate.
Din aceste prevederi rezultă că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe printr-o decizie, sau disopziţie motivată asupra solicitării adresate prin notificare.
Cazul din prezentul recurs priveşte situaţia lipsei răspunsului persoanei notificate, împrejurare culpabilă care nu poate să afecteze interesele persoanei îndreptăţite şi nici să o lipsească de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
În consecinţă, deşi legiuitorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresată prin notificare, totuşi cei îndreptăţiti se pot adresa instanţei judecătoreşti competente pentru ca aceasta să oblige persoana juridică să emită, ca în cazul în speţă, oferta de restituire prin echivalent; această obligaţie rezultând din scopul legii şi din procedura prealabilă instituită în mod imperativ.
Ca atare urmează a reţine că soluţia pronunţată de către instanţa de fond cu privire la cererea reclamantului - de restituire prin echivalent a valorii imobilelor preluate de către stat şi ulterior demolate – este legală.
Mai este de reţinut că pentru considerentele mai înainte arătate instanţa de apel a reţinut în mod eronat că acţiunea reclamantului este inadmisibilă.
În motivarea deciziei, instanţa de apel argumentează, invocând aspecte pur teoretice privind raporturile dintre o acţiune personală şi una reală – considerente corecte din punct de vedere teoretic, însă care nu-si au aplicaţie în speţă, deoarece acţiunea reclamantului este, după cum am mai arătat, o acţiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 nu o acţiune în revendicare.
De menţionat că reclamantul a efectuat şi procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 respectiv notificarea pretenţiilor sale unităţii deţinătoare.
O apreciere nelegală a fost făcută de către instanţa de apel în legătură cu stabilirea cuantumului echivalentului pentru imobilele demolate, considerând că acesta nu poate fi calculat întrucît încă nu a apărut o reglementare cu privire la acest aspect încălcând prevederile art. 3 C. civ.
Pentru toate aceste considerente urmează a admite recursul împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de apel, pe care o va modifica în sensul de a respinge apelurile declarate de către pârâţi.
Referitor la susţinerile reclamantului recurent privitoare la măsurile reparatorii pentru teren, urmează a constata că ele sunt nefondate, întrucît reclamantul nu a dovedit că autorul său a avut şi suprafaţă de teren pretinsă; aceasta nefiind determinată în contractul de vânzare-cumpărare şi nici în anexele decretului de naţionalizare.
Instanţa de fond, reţinând legal şi temeinic această împrejurare motiv pentru care în Decizia recurată vor fi menţinute prevederile privind respingerea apelului declarat de către reclamant referitoare la această cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul C.A. împotriva deciziei nr. 419 A din 29 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge apelurile, pârâţilor Municipiului Bucureşti prin primar general şi Ministerul Finanţelor Publice şi menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2276/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 191/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
