ICCJ. Decizia nr. 1982/2002. Civil. Revendicare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1982
Dosar nr. 7024/1/2002
Nr. vechi 4816/200.
Şedinţa publică din 22 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
T.V. (născută R.) a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti solicitând să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilului proprietatea autorului său R.G. şi pe cale de consecinţă să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie, un apartament la parter, altul la etaj şi o cămăruţă la mansardă.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că autorul său, un modest funcţionar de stat, a edificat cu credit imobilul în litigiu care ulterior a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, prin încălcarea art. II al menţionatului decret.
După parcurgerea unui prim ciclu procesual, Judecătoria sectorului I Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4617 din 8 martie 2000 a respins acţiunea cu motivarea că adresa imobilului revendicat nu corespundea cu cea din actele de proprietate deţinute de reclamantă.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel reclamanta.
La termenul din 14 decembrie 2000, în cauză au intervenit G.A.V. şi G.A., cererea de intervenţie fiind formulată în interesul Consiliului General al Municipiului Bucureşti învederându-se că imobilul în discuţie a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, iar ulterior le-a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 2, etaj I din sector I conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4082/23198 din 9 aprilie 1997 transcris în registrul de inscripţiuni transcripţiuni imobiliare la 3 iunie 1997.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1249/A din 3 mai 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta T.V. împotriva sentinţei civile nr. 4617 din 8 martie 2000 a Judecătoriei sectorului I Bucureşti reţinând că deşi reclamanta a făcut dovada identităţii dintre imobilul proprietatea autorului său şi cel revendicat, nu a probat împrejurarea că respectivul autor făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare ci dimpotrivă în cauză s-a făcut dovada incidenţei art. I din Decretul nr. 92/1950.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a respins cererea reclamantei de repunere în termenul de motivare a recursului ca neîntemeiată.
Aceeaşi instanţă a constatat nul recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva deciziei nr. 1249/A din 3 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa a reţinut că reclamantei i-a fost comunicată Decizia dată de instanţa de apel la 27 iunie 2001, a declarat recurs la 15 iunie 2001 fără însă a-l motiva deşi putea să o facă până la 13 iulie 2001. Mai mult, recurenta nu a probat nici că vreo împrejurare mai presus de voinţa ei ar fi împiedicat-o să motiveze recursul în termenul de 15 zile de la comunicarea deciziei aşa cum o cer dispoziţiile art. 301, art. 303 C. proc. civ., astfel că potrivit art. 306 C. proc. civ. recursul era nul.
S-a mai precizat că recurenta nu a probat existenţa vreunei împrejurări mai presus de voinţa ei care ar fi putut să o împiedice să motiveze recursul, cât timp printr-un memoriu redactat la 3 iulie 2001 s-a adresat Parlamentului României, memoriu înregistrat la Camera Deputaţilor la 18 iulie 2001.
În consecinţă, motivele de recurs, depuse în instanţă la 1 octombrie 2001 nu au putut fi analizate pe fond, cu atât mai mult cu cât nu au fost formulate motive de ordine publică.
În contra hotărârilor pronunţate în cauză, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data soluţionării irevocabile a litigiului, a declarat recurs în anulare Procurorul General a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe considerentul că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi totodată erau vădit netemeinice.
Astfel, s-a susţinut în esenţă că potrivit adresei nr. 4862 din 8 aprilie 1998 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, imobilul din sector I a fost proprietatea autorului R.G. şi a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziţia 6655 din listele anexă la decret.
De asemenea, s-a învederat că potrivit adeverinţei nr. VIII/1/976 din 22 iunie 1998 emisă de B.N.R., D.G.O.S., D.O.R.U., aflată în dosarul instanţei de fond autorul reclamantei a fost salariatul B.N.R. în perioada 1 noiembrie 1920 – 1 noiembrie 1948 după care a fost pensionat.
În raport de aceste înscrisuri, s-a cerut să se constate că în speţă aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut greşit, astfel că statul nu deţinea un titlu valabil de proprietate.
Întrucât reclamanta T.V. a decedat la 31 decembrie 2001, în cauză a fost introdus succesorul acesteia T.D. domiciliat în Germania, conform certificatului de moştenitor nr. 1 din 16 ianuarie 2002 emis de Biroul Notarului Public M.V.
Printr-un memoriu depus la dosar, intervenienţii G.A.V. şi G.A. au învederat că recursul în anulare apărea inadmisibil cât timp criticile formulate vizau fondul pricinii, în timp ce ultima hotărâre atacată, a anulat recursul ca fiind tardiv motivat, iar în legătură cu acest aspect nu s-a adus nici o obiecţiune.
Pe cale de consecinţă lipsa unei argumentări pe aspectul tardivităţii motivării recursului, este de natură a conduce la concluzia lipsei uneia din condiţiile de admisibilitate a recursului în anulare.
De asemenea, la dosar a fost depus memoriul succesorului T.D. adresat Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care înţelege să renunţe la calea judiciară, motivat de faptul că în temeiul Legii nr. 10/2001 a formulat notificarea nr. 3210 din 3 mai 2001, urmând a cere despăgubiri aşa cum de altfel şi autoarea sa T.V. a solicitat încă din anul 1996 conform Legii nr. 112/1995.
Cu adresa nr. 250/P/1517/2002 din 12 decembrie 2005, în temeiul art. 3304 C. proc. civ. în vigoare la data rămânerii irevocabile a hotărârilor atacate Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a retras recursul în anulare.
Printr-o declaraţie depusă la dosar, intimatul T.D. a precizat că nu înţelege să renunţe la restituirea în natură a imobilului, iar mandatara sa este împuternicită să îl reprezinte în vederea susţinerii recursului în anulare, motiv pentru care şi personal cere admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi pe fond admiterea acţiunii în revendicare formulată de autoarea sa T.V.
Poziţia exprimată de intimatul T.D., se încadrează în dispoziţiile art. 3304 C. proc. civ., în prezent abrogat, potrivit cărora până la închiderea dezbaterilor, Procurorul General îşi poate retrage motivat recursul în anulare, caz în care părţile din proces pot cere continuarea judecăţii.
În acest context, analizând pe fond recursul în anulare declarat în cauză, acesta urmează a fi respins.
Astfel, în speţă, recursul în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când hotărârea instanţei de fond a devenit irevocabilă, a fost declarat pentru două considerente şi anume încălcarea esenţială a legii ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi respectiv vădita netemeinicie a hotărârii irevocabile.
Or, sentinţa civilă nr. 4617 din 8 martie 2000 a Judecătoriei sectorului I Bucureşti prin care s-a respins acţiunea în revendicare promovată de T.V., a devenit irevocabilă, după respingerea apelului acesteia, prin Decizia nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care a constatat nul recursul reclamantei întrucât acesta nu a fost motivat.
Prin urmare, Decizia menţionată nu a soluţionat cauza pe fond. Trebuie însă precizat că încălcarea unor reguli procedurale esenţiale, pot conduce şi ele la o soluţionare greşită a cauzei, chiar dacă, împiedică însăşi cercetarea fondului. Din această perspectivă, raţiunea căii extraordinare de atac a recursului în anulare în perioada când această instituţie s-a aflat în vigoare şi anume, restabilirea ordinii de drept, subzistă şi în ipoteza în care instanţa a soluţionat pricina pe baza unor excepţii peremptorii ce au împiedicat examinarea în fond a cauzei, iar soluţia dată era esenţial nelegală.
Astfel fiind Decizia nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care sentinţa instanţei de fond a devenit irevocabilă şi în raport de care fost calculat şi termenul de 1 an pentru exercitarea recursului în anulare, a fost pronunţată prin examinarea încălcării de către reclamanta recurentă a unor norme procedurale de ordine publică (art. 306 C. proc. civ.) încălcare ce împiedica însăşi cercetarea fondului pricinii.
În adevăr, în acord cu dispoziţiile art. 306 C. proc. civ., stabilind că recursul reclamantei nu a fost motivat în termenul defipt de lege instanţa a constatat nulitatea acestuia.
Prin urmare, în raport de soluţia dată în recurs şi care nu a vizat fondul litigiului, recursul în anulare motivat pe încălcarea esenţială a legii trebuia să acopere situaţia în care instanţa de recurs ar fi aplicat eronat dispoziţiile art. 306 C. proc. civ., şi prin aceasta a împiedicat cercetarea în fond a pricinii.
Considerentele recursului în anulare însă se referă exclusiv la critici privind greşita respingere a acţiunii în revendicare promovată de reclamantă, critici ce acoperă doar sentinţa instanţei de fond şi Decizia instanţei de apel.
Or, pentru a putea examina menţionatele critici era necesar ca în prealabil să fi fost evidenţiate eventuale încălcări ale regulilor procedurale de ordine publică înscrisă în art. 306 C. proc. civ., dar de către instanţa de recurs.
Cum în speţă, Procurorul General nu a formulat astfel de critici, iar recursul, aşa cum deja s-a relevat a fost constatat nul însă pentru nerespectarea unor reguli procedurale esenţiale dar de către reclamanta recurentă, ceea ce nu a permis analizarea motivelor de casare vizând fondul cauzei, recursul în anulare urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 2966 din 12 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, deciziei civile nr. 1249 A din 3 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a sentinţei civile nr. 4617 din 8 martie 2000 a Judecătoriei sectorului 1.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 356/2002. Civil. Constatare drept de... | ICCJ. Decizia nr. 1163/2002. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
