CSJ. Decizia nr. 2271/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2271DOSAR NR.3390/2002
Şedinţa publică din 30 mai 2003
S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V a civilă şi de contencios administrativ.
La apelul nominal s-au prezentat: intimata S.C. "F." SA reprezentată de consilier juridic B.G.,lipsind intimata contestatoare G.C..
Procedura completă.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei civile nr.1103 din 26 iulie 2001 şi menţinerea sentinţei civile nr.4456/2001.
Consilier juridic B.G. solicită respingerea recursului în anulare conform întâmpinării depuse la dosar.
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 26 iulie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr.1103/26.07.2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V a civilă şi de contencios administrativ.
S-a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art.330 pct.2 C.proc.civ., în sensul că prin hotărârea pronunţată s-a produs o încălcare esenţială a legii,ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, hotărârea fiind şi vădit netemeinică.
Analizând recursul în anulare precum şi dosarul cauzei, ataşat, Curtea constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 26 februarie 2001 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4, reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. "F." SA solicitând, în temeiul art.73 din Legea nr.168/1999, a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2000 şi a contractului colectiv de muncă la nivel de grupuri de unităţi, societăţi comerciale, staţiuni de cercetare şi producţie, unităţi bugetare din domeniul agriculturii şi alimentaţiei pe anul 2000, obligarea la plata unei sume de 10-20 salarii medii pe unitate, reprezentând plăţi compensatorii, datorate încetării raportului său de muncă în baza art.130 (1) lit.a din C.mun., în urma deciziei nr.216/29.09.2000 emisă de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr.4456/19.04.2001, pronunţată în majoritate, Judecătoria Sectorului IV Bucureşti a admis cererea şi a obligat pârâta la plata sumei de 25.546.770 lei reprezentând plăţi compensatorii.
În motivareaacestei soluţii s-a reţinut că pârâta nu a respectat cadrullegislativ existent privind plata unor compensaţii băneşti în cazul disponibilizării personalului, astfel încât, conform art.94 alin.2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grupuri de unităţi, pârâta a fost obligată să achite contravaloarea a 10 salarii medii pe unitate.
Recursul declarat de pârâta S.C. "F." SA împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă şi de contencios administrativ care a respins acţiuneaca nefondată.
În esenţă, în motivarea deciziei, s-a reţinut că în lipsa negocierii între patronat şi sindicat la nivel de unitate, contractul colectiv la nivel de ramură nu era direct aplicabil.
Această ultimă decizie a fost atacată prin prezentul recurs în anulare, în care se susţine că s-au eludat dispoziţiile OG nr.98/1999 completate cu cele ale OG nr.185/1999 şi OG nr.77/2000 potrivit cărora patronul are obligaţia de a acorda salariaţilor disponibilizaţi plăţile compensatorii reprezentând echivalentul a 10-20 salarii.
Prin întâmpinare, S.C. "F." SA a solicitat respingerea recursului în anulare, cu motivarea că reclamanta nu participase la serviciile de preconcediere colectivă şi în plus, sumele aferente plăţilor compensatorii sunt datorate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea şi Formarea Profesională, iar nu de angajator.
Recursul în anulare este fondat, urmând afi admis în sensul următoarelor considerente:
Reclamanta G.C. a fost angajată ca vânzătoare la S.C. "F." SA, în baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată.
Prin Decizia nr.216 din 29 septembrie 2000, în baza Protocolului nr.8/28.09.2000 încheiat cu reprezentanţii salariaţilor, S.C. "F." SA a desfăcutreclamantei contractul de muncă în baza art.13 (1) lit.a din Codul muncii. Astfel cum rezultă din ansamblul probelor dosarului, cu aceeaşi ocazie au fost concediaţi 120 de salariaţi ai unităţii.
Ca atare, erau incidente dispoziţiile OUG nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, completate cu OUG nr.185/1999 şi OUG nr.77/2000.
Potrivit acestor acte normative, care reglementează cadrul general al protecţiei sociale a persoanelor disponibilizate, salariaţii disponibilizaţi prin concedieri colective beneficiază de plăţi compensatorii dacă au fost încadraţi cu contract individualde muncă pe durată nedeterminată şi au o vechime în muncă, la angajatorul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni, realizată în ultimele 12 luni înaintea disponibilizării.
Cadrul concret pentru fiecare ramură, grup de unităţi a fost reglementat, pe anul 2000, prin Contractul colectiv de muncă, publicat în Monitorul Oficial al României, partea a V a, nr.3/3 mai 2000.
Conform art.94 alin.2 din acest act normativ, "în cazul disponibilizărilor de personal, la iniţiativa patronatului, din motive de eficientizare economică, restructurări, reorganizări, modernizare (...) se asigură protecţia socială a salariaţilor, care se face prin negociere între părţi, patronat-sindicat, a unor plăţi compensatorii cuprinse între 10-20 salarii medii pe unitate".
Din protocolul nr.7/2000 (fila 23 dosar judecătorie), la care au participat reprezentanţii conducerii executive şi ai sindicatului rezultă fără dubiu că situaţia financiară gravă aunităţii a determinat concedierea colectivă a 120 de salariaţi.
Neinserarea în contractul colectiv la nivel de unitate a obligaţiei de a se acorda plăţi compensatorii salariaţilor disponibilizaţi nu exonerează unitatea de a aplica dispoziţiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv lanivel naţional,consacrate în actele normative anterior menţionate.
Cum potrivit art.75 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelorde muncă (în vigoare la data investirii instanţei de fond) ca şi art.287 din noul C.mun., sarcina probei în conflictelede muncă revine angajatorului, iar în speţă acesta nu a dovedit că ar fi avut loc negocieripotrivit legii privind cuantumul plăţilor compensatorii, greşit a fost admis recursul împotriva sentinţei de fond, care apreciase în mod corect lipsa culpei reclamantei în neinserarea unei atari clauze în contractul colectiv de muncă la nivel deunitate.
Pentru considerentele anterior expuse, conform art.3303, raportat la art.312 alin.2 şi 314 C.proc.civ., recursul în anulare se va admite, cu consecinţa modificării deciziei nr.1103/2001 a Tribunalului Bucureşti în sensul că se va respinge recursul S.C. "F." SA împotriva sentinţei civile nr.4456/2001 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, care va fi păstrată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V a civilă şi de contencios administrativ pe care o casează şi rejudecând, respinge recursul declarat de pârâta Societatea Comercială "F." SA împotriva sentinţei civile nr.4456 din 19 aprilie 2001 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1475/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1355/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
