CSJ. Decizia nr. 2316/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.2316Dosar nr.3646/2002
Şedinţa publică din 3 iunie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul U.M.I.împotriva deciziei nr.61/A din 10.06.2002 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia civilă.
La apelul nominal s-a prezentat: recurentul-pârât asistat de avocat A. D., lipsind intimata-reclamantă C.M..
Procedura completă.
Avocat D.A.a depus concluzii scrise şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi pe fond, respingerea, ca prescrise, a pretenţiilor reclamantei.
CURTEA
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 1997 sub nr.4455 pe rolul Judecătoriei Alba – Iulia, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâtul U. M. I. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe pârât la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri:
- 1.710.000 lei cheltuieli pentru întreţinere transport şi tratamente cu ocazia internărilor în spitale din ţară;
- 17030 DM (sau echivalentul lor în lei înmomentul plăţii) – cheltuieli de întreţinere şi deplasare pentru tratamente şi controale cu ocazia internării şi tratamentelor ambulatorii efectuate în Germania;
- 35.000.000 lei diferenţă dintre pensia de invaliditate primită şi câştigul ce l-ar fi putut realiza din salariu pentru perioada de la producerea accidentului şi până la 31 mai 1997 actualizată;
- 400.000 lei lunar, începând de la data de 1 iunie 1997 şi până la refacerea capacităţii de muncă;
- 50.000.000 lei daune morale.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că la data de 12 mai 1992 a fost victima unui accident de circulaţie, în urma căruia a suferit fractură la ambele membre inferioare şi mai multe leziuni.
Pârâtul a fost condamnat penal pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art.184 al.2 şi 4 C.pen..
S-a dispus disjungerea cererii privind despăgubirile, acţiunea civilă judecându-se separat.
Mai arată reclamanta că această acţiune civilă disjunsă prin sentinţa civilă nr.9815/1994 a Judecătoriei Alba-Iulia a fost constatată perimată.
Judecătoria Alba-Iulia, prin sentinţa civilă nr.2377 din 15 mai 1998, a respins acţiunea reţinând că despăgubirile civile, rezultând dintr-o faptă penală se pot solicita numai într-un termen de 3 ani care în speţă este depăşit, deci acţiunea reclamantei este prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel susţinând în esenţă că acţiunea civilă nu este prescrisă întrucât termenul de prescripţie curge de la momentul când a cunoscut întinderea pagubei şi, ca atare, acţiunea este formulată în termen.
Tribunalul Alba-Iulia, prin Decizia civilă nr.2051 din 17 decembrie 1998, aadmis apelul declarat de către reclamantă şi a casat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, reţinând că acţiunea reclamantei nu este prescrisă întrucât, termenul de prescripţie, conform art.8 din Decretul nr.167/1958, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care a provocat-o.
Curtea de Apel Alba-Iulia, prin Decizia civilă nr.1502 din 29 iunie 1999, a respins recursul formulat de către pârât împotriva acestei decizii, apreciind că instanţa de apel a reţinut corect că acţiunea reclamantei nu este prescrisă întrucât ultima internare a reclamantei a fost până la 31 ianuarie 1996, fiind pensionată cu gradul II de invaliditate doar la 7 iulie 1998 şi, în consecinţă, la această dată reclamanta a putut cunoaşte întinderea prejudiciului.
Cauza a fost înregistrată spre rejudecaresub nr.5415/1999 pe rolul Judecătoriei Alba-Iulia.
La data de 30 martie 2000 reclamanta depune o precizare a acţiunii prin care solicită obligarea pârâtului cu acelaşi titlu ca în acţiunea formulată iniţial: - 6.240.000 lei în loc de 1.710.000 lei; 57.900.020 lei în loc de 35.000.000 lei;857.706 lei lunar în loc de 400.000 lei precum şi sumele de 17.030 DM şi 50.000.000 lei daune morale care au rămas în acelaşi cuantum ca în acţiunea iniţială.
Judecătoria Alba-Iulia, prin sentinţa civilă nr.1389 din 30 martie 2000, având în vedere această precizare a cuantumului pretenţiilor, a declinat competenţa de soluţionareacauzei în favoarea Tribunalului Alba.
Tribunalul Alba, prin sentinţa civilă nr.589 din 21 iunie 2000, a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată şi în consecinţă a obligat pe pârât să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri civile următoarele sume: 6.240.000 lei cheltuieli pentru întreţinere, transport şi tratamente cu ocazia internărilor în spitale (Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Tg.Mureş); 17.030 mărci germane sau echivalentulîn lei din momentul plăţii, privind cheltuielile efectuate cu întreţinerea şi deplasarea pentru tratament şi control medical efectuat în Germania; 57.900.020 lei reprezentând diferenţa între pensia de invaliditate şi câştigul ce l-ar fi realizat din salariu, pentru perioada mai 1991 – ianuarie 2000, actualizată; 857.706 lei lunar începând cu data de 1 ianuarie 2000 şi până la refacerea integrală a capacităţii demuncă, reprezentând diferenţa dintre salariul c.
l-ar fi putut realizaşi pensia deinvaliditate; 50.000.000 lei daune morale.
Pârâtul a mai fost obligat să plătească reclamantei suma de 1.400.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut în esenţă că la data de 12 mai 1992 reclamanta a fost victima unui accident de circulaţie în urma căruia a suferit grave leziuni.
A reţinut de asemenea, având în vedere sentinţa penală nr.1809/1993 a Judecătoriei Alba Iulia că pârâtul este persoana vinovată de producerea accidentului.
A reţinut de asemenea că pentru vindecare şi recuperare a fost necesară internarea reclamantei în spitale din ţară şi străinătate, de mai mulţi ani.
S-a mai reţinut, avându-se în vedere probele administrate, că reclamanta a făcut o serie de cheltuieli pentru tratamente, medicamente, transport, îmbunătăţirea alimentaţiei, proteze.
A suferit prejudicii materiale constând în diferenţa între salariu şi suma primită ca pensie de invaliditate şi prejudicii morale prin traumele psihice suferite ca urmare a modificărilor cu privire la Constituţia fizică.
În consecinţă pârâtul a fost obligat la plata sumelor menţionate în dispozitivul sentinţei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru motive de nelegalitate, solicitând în principal schimbarea hotărârii apelate în sensul respingerii pretenţiilor formulate ca fiind prescrise.
În subsidiar, asolicitat ca în ipoteza în care nu operează prescripţia pentru toate pretenţiile reclamantei, în orice caz să se constate că sunt prescrise pretenţiile privind cheltuielile de spitalizare în perioada 1991-1994 şi că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor ocazionate cu tratamentul în Germania atâta timp cât tratamentul se putea efectua şi în România.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr.186/A din 28 noiembrie 2000, a respins apelul reţinând că acesta a fost tardiv motivat, pe de o parte, şi pe de altă parte că este nul, întrucât motivele de apel nu s-au depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Pârâtul a declarat recurs împotriva acestei decizii, iar Curtea Supremă deJustiţie, prin Decizia civilă nr.4070 din 5 octombrie 2001 a admis recursul, acasat Decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe reţinând că în mod nelegal instanţa de apel nu a analizat apărarea pârâtului privind prescripţia dreptului la acţiune, întrucât această problemă fiind de ordine publică trebuia analizată şi din oficiu de către instanţă.
Rejudecând apelul după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr.61 A din 10 iunie 2002, a respins apelul formulat de către pârât ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că reclamantaa solicitat trei categorii de despăgubiri şi că potrivit dispoziţiilor art.8 al.1 din Decretul nr.167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicităîncepe să curgă de la data cândpăgubitul a cunoscutsau a trebuit să cunoascăpaguba şi pe cel ce trebuia să răspundăde ea.
În acest sens a reţinut, că autorul faptei a fost stabilit în urma procesuluipenal ca fiind pârâtul.
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, întinderea acestuia a fost cunoscută abia la 31 ianuarie 1996 când s-a încheiat perioada de spitalizare, deci acţiunea înregistrată la data de 9 iunie 1997 este în termen.
În privinţa daunelor morale pentru prejudiciul cauzat atât de infirmitatea permanentă cât şi pentru traumele fizice şi psihice care sunt inerente unor intervenţii chirurgicale, s-a reţinut că ele au un caracter continuu, iar daunele materiale derivate din pierderea capacităţii de muncă au fostcunoscute la data pensionării reclamantei pentru invaliditate la 7 iulie 1998, deci nici acestea nu sunt prescrise.
În plus, instanţa de apel a mai reţinut că în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr.2051/A/1998, Tribunalul Alba a reţinut că acţiunea reclamantei nu este prescrisă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal,pârâtul a declarat recurs invocând motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.
Se susţine în esenţă că a fost făcută o aplicare greşită a prevederilor art.8 din Decretul nr.167/1958 datorită faptului că s-a considerat greşit momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie; momentul real când reclamanta a cunoscut paguba fiind 5 februarie 1993 – deci acţiunea este prescrisă.
În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate pentru tratamentul efectuat în Germania, susţine că nu există nici-o dovadă ce a fost efectuat.
Referitor la aprecierea făcută de către instanţă că ar existat autoritate de lucru judecat cu privire la faptul că acţiunea reclamantei nu esteprescrisă arată că Decizia invocată pentru autoritatea de lucru judecat se referă de fapt la caracterul succesiv alprestaţiilor periodice pentru care prescripţiacurge în mod deosebit, motiv pentru care instanţa a apreciat că acţiunea nu este prescrisă.
Recursul nu este fondat.
Este de reţinut în primul rând că deşi recurentul invocă prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ., problema „aplicării greşite a legii" sau a încălcării ei, are doar un aspect teoretic pentru că în realitate ceea ce se constată este modul cum a fost stabilită situaţia de fapt, pentru că în funcţie de aceasta s-au constatattermenele de la care a început să curgă prescripţia pentru fiecare din pretenţiile reclamantei.
Deci, de fapt este contestată temeinicia deciziei, ceea ce nu mai este posibil ca urmare a abrogării punctului 11 al art.304 C.proc.civ.prin OUG 138/2000.
În acest sens mai este de reţinut că susţinerea recurentului cu privire la cheltuielile efectuate de către reclamantă pentru tratamentul în Germania, în sensul că nu ar fi fost dovedit, priveşte de asemenea o problemă de netemeinicie a hotărârii care pentru considerentele mai înainte arătate nu poate fi analizate.
Este de reţinut că instanţa de apel, rejudecând cauza după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia nr.4070 din5 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a conformat considerentelor acestei hotărâri, care are putere obligatorie conform art.315 cod proc.civ. şi s-a pronunţat numai cu privire laaspectul prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei.
În legătură cu acest aspect a reţinut corect că în conformitate cu prevederile art.8 al.1 din Decretul nr.167/1958„prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitula cunoscut sau trebuia să cunoască" atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Din analiza acestui text de lege rezultă că legiuitorul a stabilit că prescripţia extinctivă începe să curgănu în momentele subiective şi obiective mai înainte arătate.
În consecinţă instanţa având în vedere prevederile acestui text de lege a constatat pe de o parte că autorul faptei ilicite a fost stabilit ca fiind pârâtul, prin sentinţa penală nr.1809/1993 a Judecătoriei Alba-Iulia la data de 26 iulie 1993.
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, întinderea lui a fost cunoscută la data de 31 ianuarie 1996 (reclamanta fiind internată în spital cu mici întreruperi în perioada 12 mai 1992 – 31 ianuarie 1996), această împrejurare a fost de asemenea corect reţinută de către instanţă, şi ca atare acţiunea nu este prescrisă faţă de data înregistrării acţiunii – 9 iunie 1997.
Tot legal şi temeinic, cu o amplă motivare, instanţa de apel a reţinut în privinţa daunelor morale că solicitarea acestora nu este prescrisă pentru că prejudiciul cauzat atât de infirmitate cât şi de traumele fizice şi psihice inerente unor intervenţii chirurgicale, au un caracter continuu, iar în ceea ce priveşte daunele materiale derivate din pierderea capacităţii de muncă, întinderea prejudiciului a fost cunoscută de către reclamantă la data pensionării sale de invaliditate – 7 iulie 1998.
Astfel fiind, pentru considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul U.M.I. împotriva deciziei civile nr.61/A din 10 iunie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 271/2002. Civil. Contestatie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 2676/2002. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
