CSJ. Decizia nr. 232/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 232Dosar nr. 2354/2002
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2003
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 6 martie 1998 reclamanta V.C .a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 200.000.000 lei reprezentând daune morale cauzate de săvârşirea unei grave erori judiciare ce a condus la arestarea sa ilegală pe o perioadă de aproape 1 an de zile.
În motivare, aceasta a arătat că prin sentinţa penală nr. 1277 din 16 decembrie 1989 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti a fost condamnată la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare în formă continuată şi constatându-se intervenirea amnistiei s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 748 din 28 iunie 1993 Tribunalul Bucureşti, secţia I a penală, a admis recursurile declarate de alte coinculpate cu reclamanta şi prin extindere, cu privire la aceasta din urmă, s-au reconsiderat pedepsele aplicate, reclamanta fiind condamnată la o pedeapsă mai redusă, de 6 ani închisoare cu înlăturarea beneficiului amnistiei.
Reclamanta a executat o parte din condamnare de la 5 august 1993 la 22 iulie 1994.
Împotriva deciziei penale sus amintite a declarat recurs în anulare Procurorul General, care a fost admis prin Decizia penală nr. 2395 din 3 octombrie 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, casându-se Decizia tribunalului numai cu privire la neaplicarea dispoziţiilor de amnistie în cazul reclamantei şi dispunându-se aplicarea Decretului de amnistie nr. 11 din 1988.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 430 din 4 iunie 1998 a respins ca nefondată cererea reclamantei de reparare a prejudiciului reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. nu se pot acorda despăgubiri decât în cazurile anume prevăzute de lege, şi anume dacă inculpata ar fi fost exonerată de răspundere penală şi ar fi fost achitată în temeiul art. 10 lit. a)- c) C. proc. pen., respectiv dacă fapta nu există sau nu a fost săvârşită de inculpată. Cum în speţă încetarea procesului penal s-a produs ca urmare a intervenirii decretului de amnistie cererea acesteia nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, pe care însă nu l-a motivat în termenul legal.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins apelul declarat ca nemotivat în termen.
Recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei pronunţată în apel a fost admis de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1272 din 7 aprilie 1999.
Motivând soluţia de admitere a recursului, instanţa a reţinut că motivele de apel formulate de reclamantă la 12 august 1998 au fost promovate în termenul legal, faţă de împrejurarea că actul de procedură, respectiv motivarea sentinţei, nu a fost înmânat la domiciliul indicat de parte.
În raport cu aceste considerente Decizia s-a casat, iar cauza a fost trimisă curţii de apel pentru soluţionarea apelului.
În fond după casare, instanţa a respins apelul ca nefondat prin Decizia civilă nr. 243 A din 23 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Reclamanta a formulat recurs împotriva deciziei mai sus amintite.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 1305 din 12 aprilie 2000, a admis recursul, a casat Decizia recurată şi sentinţa nr. 430 din 4 iunie 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, şi a trimis cauza pentru rejudecare aceluiaşi tribunal, reţinând că instanţele s-au pronunţat pe un temei de drept neinvocat de reclamantă, respectiv art. 504 C. proc. pen. iar nu pe dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi Constituţia României, astfel cum şi-a întemeiat reclamanta cererea de chemare în judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1050 din 11 octombrie 2000 a admis acţiunea reclamantei.
Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, a declarat apel împotriva acestei hotărâri.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia civilă nr. 113 A din 7 martie 2001, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea reclamantei pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că a fost investită în baza art. 998 şi art. 999 C. civ., care reprezintă cadrul general al răspunderii civile delictuale, astfel încât, nefiind invocate dispoziţiile speciale reglementate de art. 504 C. proc. pen., pârâtul Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului român, nu are calitate procesuală pasivă.
Reclamanta V.C. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă prin Decizia nr. 4942 din 26 octombrie 2001 a admis recursul şi a casat Decizia recurată, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat daune cauzate de eroarea judiciară a cărei victimă a fost. Stabilind astfel temeiul juridic al acţiunii drept, dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., instanţa a decis că indiferent dacă pretenţiile sunt justificate sau nu şi indiferent de temeiul juridic invocat Statul român prin Ministerul Finanţelor participă în calitate de pârât în cauză.
În rejudecarea apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 115 din 4 martie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Motivele de recurs ale Ministerului Finanţelor Publice au vizat tardivitatea formulării cererii, iar pe fond nelegalitatea hotărârii, nefiind dovedite îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Motivele de recurs formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-au referit, în esenţă, la faptul că cererea reclamantei este inadmisibilă faţă de împrejurarea că, faţă de reclamantă, a încetat procesul penal prin amnistie, situaţie pentru care legiuitorul nu a înţeles să ofere dreptul la dezdăunări, iar pe de altă parte cererea reclamantei a fost introdusă la instanţa de fond la data de 6 martie 1998 cu depăşirea termenului de 1 an de la data pronunţării deciziei penale nr. 2305 din 3 octombrie 1995 de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, astfel încât este prescrisă.
Recursurile sunt fondate şi se vor admite pentru următoarele considerente:
Reclamanta a invocat ca temeiuri de drept a cererii sale dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., care reprezintă cadrul general al răspunderii civile delictuale.
Ulterior a solicitat instanţelor să ţină cont de dispoziţiile Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, precizând ca un temei de drept în completare celor deja invocate, dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., texte de lege care reglementează o procedură specială de reparare a prejudiciului suferit de persoana faţă de care s-a produs actul de injustiţie.
În temeiul art. 144 din Constituţie şi al prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, a constatat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
Astfel, victimele unor erori judiciare pot, în afara prevederilor art. 504-507 C. proc. pen., invoca alăturat şi dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., care se referă la repararea prejudiciului, fără însă a face o deosebire după natura acestuia.
Or, aşa cum rezultă cu evidenţă din expunerea rezumată a cauzei, reclamanta a solicitat repararea unui prejudiciu, care susţine că i-a fost cauzat ca urmare a unei erori judiciare săvârşită în cadrul unui proces penal, găsindu-şi astfel pe deplin aplicabilitatea dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen.
De altfel, într-un ciclu procesual anterior, Curtea Supremă de Justiţie, în virtutea obligaţiei instanţei de a da calificarea legală corectă cererii, a indicat ca temei juridic aplicabil speţei prevederile art. 504 C. proc. pen.
Potrivit alin. (2) din art. 505 C. proc. pen. acţiunea în repararea pagubei poate fi pornită de cel îndreptăţit în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire.
Reclamanta V.C. a formulat cererea de daune la data de 6 martie 1998,iar Decizia penală nr. 2505 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, (prin care s-a casat hotărârea tribunalului cu privire la neaplicarea dispoziţiilor de amnistie), a fost pronunţată la data de 3 octombrie 1995, deci cu depăşirea termenului de 1 an.
Se constată, prin urmare, ca fiind prescrisă acţiunea reclamantei, aspect de ordine publică invocat prin motivele de recurs şi de către recurente, în raport cu care analiza celorlalte critici este de prisos.
Pentru aceste considerente, recursurile se vor admite, se va casa Decizia recurată, se va admite, cu motivarea de mai sus, apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, se va schimba în tot sentinţa civilă nr. 1050 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, iar acţiunea reclamantei V.C. va fi respinsă ca prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice.
Casează Decizia civilă nr. 115 A din 4 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Admite apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1050 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acţiunea formulată de V.C., ca prescrisă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2809/2002. Civil. Pretentii. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2318/2002. Civil → |
|---|
