ICCJ. Decizia nr. 2809/2002. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2809
Dosar nr. 994/2002
Şedinţa publică din 8 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
La data de 2 iunie 2000, reclamanţii M.M. şi M.D. au chemat în judecată pe pârâţii S.T., T.R., T.F. şi Ministerul de Interne, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora în solidar la plata sumelor de 90 milioane lei, către M.M. şi respectiv 110 milioane lei către M.D., reprezentând despăgubiri civile pentru daunele materiale şi morale pricinuite ca urmare a arestărilor abuzive din decembrie 1989.
Reclamanţii au mai solicitat reactualizarea acestor sume, conform ratei inflaţiei, pentru perioada dintre momentul chemării în judecată şi data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că urmare participării lor la acţiunile protestatare declanşate în 16 decembrie 1989 la Timişoara, împotriva regimului totalitar, au fost arestaţi abuziv, anchetaţi şi bătuţi, depunând în acest sens mai multe acte, certificate medico-legale, copii de pe hotărâri judecătoreşti, ce atestă detenţiunea ilegală şi traumele fizice şi psihice suferite.
Pârâtul T.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că din suma totală solicitată ca despăgubiri civile, nu este individualizată suma ce ar reprezenta daunele morale, iar, pe de altă parte dreptul la acţiune este prescris, având în vedere că între data pretinsei fapte cauzatoare de prejudicii şi data introducerii acţiunii au trecut mai mult de 3 ani, fără ca acest curs al prescripţiei să fie întrerupt.
În întâmpinarea formulată, pârâtul S.T. a arătat că nu există nici un raport de cauzalitate între activitatea desfăşurată de el (în calitate de şef al fostei Securităţi a Judeţului Timiş) şi fapta cauzatoare de prejudicii, întrucât în funcţia pe care o deţinea nu era îndreptăţit să emită mandate de arestare sau să efectueze acte de cercetare sau anchetă penală.
Ministerul de Interne a formulat la rândul său întâmpinare, invocând excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Pârâtul a mai invocat şi lipsa calităţii procesuale pasive întrucât, potrivit art. 1 din Decretul nr. 4/1989 Departamentul Securităţii Statului, împreună cu activul şi pasivul acestuia, a trecut în componenţa Ministerului Apărării Naţionale.
Ulterior, la 13 iunie 2001, reclamantul M.M.R. şi-a precizat acţiunea, în sensul că solicită despăgubiri civile în valoare totală de 369.570.528 lei, din care, 279.570.528 lei reprezentând despăgubiri materiale (echivalentul salariului pe 1 an) şi 90.000.000 lei, daune morale.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 77/P.I. din 22 februarie 2001, a anulat acţiunea ca netimbrată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997 nu se aplică în cauză întrucât, faţă de cei doi reclamanţi nu au fost luate, în perioada invocată, măsuri preventive pe nedrept, nefiind emise în privinţa lor mandate de arestare sau ordonanţe de reţinere, neexistând de asemenea hotărâri judecătoreşti irevocabile care să fi dispus punerea lor în libertate, pentru a putea fi astfel incidente în speţă dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe, a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2002, a anulat hotărârea apelată şi evocând fondul a admis acţiunea formulată de M.M. şi M.D. împotriva pârâtului S.T., pe care l-a obligat să plătească reclamantului M.Ms., 279.570.528 lei despăgubiri pentru prejudiciul material, 90.000.000 lei, pentru prejudiciul moral şi 6.157.881 lei cheltuieli de judecată, iar reclamantului M.D. sumele de 110.000.000 lei despăgubiri şi 85.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că acţiunea promovată de reclamanţi este scutită de plata taxei de timbru, în conformitate cu art. 15 lit. g) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data când reclamanţii au cunoscut atât paguba cât şi pe cei răspunzători, respectiv după pronunţarea hotărârii de condamnare a acestora, la 6 iunie 1997, dată în raport de care înregistrarea acţiunii (la 2 iunie 2000) a avut loc în cadrul termenului de prescripţie.
Evocând fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamanţii au suferit traume fizice şi psihice, determinate de arestarea lor, cuprinsă între 16-20 decembrie 1989, în ce-l priveşte pe reclamantul M.D. şi 16-22 decembrie 1989, în ce-l priveşte pe reclamantul M.Ms.
În ceea ce priveşte vinovăţia pârâţilor, instanţa a apreciat că numai pârâtul S.T. poate răspunde în temeiul art.998 C. civ., întrucât doar vinovăţia acestuia a fost stabilită în procesul penal, în vreme ce pârâţii T.R. şi T.F. au fost achitaţi în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., apreciindu-se că faptele săvârşite de ei nu întrunesc condiţiile infracţiunii de omor deosebit de grav.
Or, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen. hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile sub aspectul existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
În ceea ce-l priveşte pe pârâtul Ministerul de Interne, Curtea a apreciat că nici acesta nu poate fi obligat să răspundă în solidar, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., deoarece deşi Securitatea Statului era o structură integrată Ministerului de Interne, ea avea o conducere proprie şi o organizare separată, Ministerul de Interne neavând asupra pârâţilor o putere de direcţie, control şi supraveghere, specifică raportului dintre comitent şi prepus.
Împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs reclamanţii M.D. şi M.M.R. precum şi pârâtul S.T.
Reclamanţii, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţin că instanţa de apel, interpretând greşit actele deduse judecăţii au înlăturat fără temei legal răspunderea Ministerului de Interne care, la data săvârşirii faptei cauzatoare de prejudicii, avea în componenţa sa organizatorică şi funcţională Departamentul Securităţii Statului (al cărui angajat era pârâtul S.T.) şi exercita asupra subordonaţilor săi supravegherea, îndrumarea şi controlul, fiind întrunite astfel cerinţele art. 1000 alin. (3) C. civ., ce reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
În recursul său, pârâtul S.T., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţine că Decizia instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii şi este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, după cum urmează:
- întrucât reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune civilă în despăgubiri ca urmare a comiterii unei infracţiuni, numai statul, prin Ministerul Finanţelor, avea legitimare procesuală pasivă, în raport de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi ale art. 2 alin. (1) pct.1 lit. i) C. proc. civ.
- acţiunea este prescrisă, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. care stabilesc că aceasta poate fi pornită în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
- în cauză nu este dovedită temeinicia pretenţiilor formulate şi nici condiţiile cumulativ impuse de dispoziţiile art. 998 C. civ., nefăcându-se dovada existenţei unui prejudiciu cert şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi vinovăţia pârâtului
- nu s-au administrat probe din care să rezulte veniturile pe care le-ar fi putut realiza reclamantul M.M.R., în perioada anterioară angajării, pentru a se putea determina cu exactitate cuantumul prejudiciului material suferit.
- sub aspectul daunelor morale stabilite în favoarea reclamanţilor nu sunt relevate criteriile de stabilire şi cuantificare a acestora, ele fiind fixate într-un mod arbitrar.
- în mod greşit s-a apreciat asupra înlăturării răspunderii Ministerului de Interne, în condiţiile în care, potrivit Decretului nr. 121/1978, Departamentul Securităţii Statului era integrat acestuia, ca atare Ministerul de Interne fiind răspunzător în temeiul art. 1003 C. civ., în calitate de parte responsabilă civilmente.
Recursurile urmează a fi admise, pentru considerentele ce succed:
Asupra recursului declarat de reclamanţii M.M.R. şi M.D.:
Potrivit dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., comitenţii răspund pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor, în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Existenţa unui raport de subordonare, a unei dependenţe funcţionale a prepusului faţă de comitent este definitorie pentru existenţa unui raport de prepuşenie, căci prepusul acţionează ca un adevărat mandatar al comitentului, fapta sa ilicită fiind fapta comitentului însuşi.
Răspunderea comitentului trebuie să funcţioneze în toate cazurile în care săvârşirea faptei ilicite nu ar fi fost cu putinţă dacă nu s-ar fi încredinţat prepusului funcţia respectivă, fiind fără însemnătate împrejurarea că faptele păgubitoare nu corespund exerciţiului normal al funcţiei, ci constituie un exerciţiu abuziv al ei, răspunderea comitentului fiind fundamentată pe ideea culpei in eligendo (culpa în alegerea prepusului) sau culpei in vigilando (culpa în supraveghere).
Este esenţială determinarea exactă a persoanei (fizice sau juridice) în interesul căreia s-a desfăşurat activitatea şi care, la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii avea autoritatea de a da instrucţiuni şi directive celui ce îndeplinea atribuţiile încredinţate, de a-i supraveghea, îndruma şi controla activitatea desfăşurată în exercitarea acestor atribuţii.
În cauză, este de necontestat că prin Decretul Consiliului de Stat nr. 69/1978, Departamentul Securităţii Statului a fost înfiinţat ca parte integrantă a Ministerului de Interne, fiind condus de un ministru secretar de stat, subordonat ministrului de interne.
Potrivit Decretului nr. 121/1978, Ministerul de Interne avea în structura sa organizatorică, pe lângă miliţie, pompieri etc. şi Departamentul Securităţii Statului care beneficia de o conducere colectivă a activităţii sale operative, comanda la vârf, aparţinând ministrului de interne.
Or, pârâtul S.T. era angajat al acestui minister, şef al securităţii judeţului Timiş, calitate în care a contribuit, ca factor local de decizie, la arestarea nelegală a unui număr de 200 de persoane, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 30 din 6 iunie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, completul de 9 judecători.
Ca atare, odată cu stabilirea raportului de prepuşenie, faţă de victima prejudiciului trebuia instituită o răspundere solidară a comitentului împreună cu prepusul, solidaritate dedusă din art. 1003 C. civ., potrivit căruia când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire.
Răspunderea in solidum a Ministerului de Interne trebuie însă analizată şi din perspectiva unor acte normative ulterioare, respectiv Decretul nr. 4/1989, publicat în M. Of. nr. 5 din 27 decembrie 1989, prin care Departamentul Securităţii Statului a fost trecut în componenţa Ministerului Apărării Naţionale (care a preluat, odată cu structura şi bugetul, personalul, armamentul, tehnica din dotare, fondurile fixe, activul şi pasivul din ţară şi străinătate) precum şi Decretul nr. 33/1989, publicat în M. Of. nr. 87 din 31 decembrie 1989, prin care Departamentul Securităţii Statului a fost desfiinţat.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul S.T.:
Este întemeiată critica referitoare la necesitatea răspunderii în solidar a comitentului pentru fapta cauzatoare de prejudiciu a prepusului aflat sub directul său control, îndrumare şi supraveghere, pentru motivele mai sus expuse, precum şi critica vizând greşita stabilire a cuantumului prejudiciului material suferit de reclamantul M.M.R. Astfel, una din pretenţiile reclamantului M.M.R., care face obiectul prezentei judecăţi o reprezintă acordarea de despăgubiri civile reprezentând salariul pe care acesta l-ar fi încasat dacă, în urma traumelor fizice şi psihice suferite, nu ar fi pierdut anul universitar 1989-1990 şi nu ar fi fost nevoit astfel, să amâne cu un an data încadrării sale în muncă.
În considerentele hotărârii atacate, s-a reţinut că prejudiciul material suferit de acest reclamant este de 279.570.528 lei, reprezentând valoarea salariului nerealizat în decursul unui an calendaristic, fără a se administra însă probe concludente din care să rezulte întinderea certă a pagubei.
Mai mult, la stabilirea cuantumului daunelor materiale, instanţa, fără temei legal, a luat în calcul veniturile realizate de reclamant la nivelul anului 2000 (când a fost introdusă acţiunea) şi nu salariul aferent anului 1993, când reclamantul M.Ms., potrivit actelor prezentate în cauză, şi-a încheiat studiile universitare.
Un alt criteriu, de care instanţa de trimitere urmează să ţină seama cu prilejul calculării cuantumului daunelor materiale, este cel al veniturilor pe care reclamantul M.M.R. le-ar fi putut realiza la nivelul anilor 1993-1994, conform specializării sale (din foaia matricolă depusă la dosar fond rezultă că reclamantul a absolvit cursurile facultăţii de mecanică, specializarea - tehnologia construcţiilor de maşini) o altă modalitate de calcul, fiind arbitrară.
Celelalte susţineri ale recurentului S.T. sunt nefondate.
Astfel art. 504 C. proc. pen., reglementează obligaţia de plată a daunelor de către stat, doar în cazul erorilor judiciare săvârşite în procesele penale, textul găsindu-şi corespondent şi în dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie.
Or, împotriva reclamanţilor nu s-au emis mandate de arestare sau ordonanţe de reţinere, neexistând pronunţată, în persoana acestora, vreo hotărâre judecătorească, în materie penală, care să dispună asupra nevinovăţiei sau punerii lor în libertate.
Ca atare, în mod corect instanţele au analizat răspunderea părţilor în raport de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi a principiilor de drept ce guvernează răspunderea civilă delictuală, acesta fiind de altfel temeiul de drept al acţiunii, invocat de reclamanţi.
Odată stabilit cadrul procesual, circumscris dispoziţiilor art. 998 C. civ., nu mai subzistă nici critica referitoare la prescrierea acţiunii - în raport de dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea fiind supusă termenului general de prescripţie stabilit prin dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Or, în speţă, Curtea Supremă de Justiţie, completul de 9 judecători, a pronunţat o hotărâre irevocabilă asupra vinovăţiei celor inculpaţi în dosarul având ca obiect evenimentele petrecute la Timişoara în 16-17 decembrie 1989 (inclusiv în ceea ce-l priveşte pe pârâtul S.T.) la 6 iunie 1997 (Decizia nr. 31/1997), acţiunea de faţă fiind introdusă în termen, la 2 iunie 2000.
Referitor la cuantumul daunelor morale, Curtea reţine că acestea au fost corect stabilite, ele fiind suficiente pentru acoperirea prejudiciului, ţinându-se seama de durata reţinerii nelegale şi implicaţiile fizice, morale, psihice şi profesionale asupra persoanei.
Astfel, se apreciază că sumele stabilite sunt de natură să ofere reclamanţilor acea satisfacţie cu caracter compensatoriu în aşa fel ca, dimensiunea reparaţiunii pentru suferinţa omenească să fie, dacă nu integrală, măcar, pe cât posibil, suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.
Faţă de cele ce preced, urmează a se admite ambele recursuri şi a se casa Decizia atacată numai în partea privind evocarea fondului, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara. Se vor menţine dispoziţiile deciziei atacate privind admiterea apelului şi anularea sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanţii M.M. şi M.D. şi de pârâtul S.T. împotriva deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează numai în partea privind evocarea fondului şi trimite cauza spre rejudecare pe acest aspect aceleiaşi instanţe.
Menţine dispoziţiile deciziei atacate privind admiterea apelului şi anularea sentinţei civile nr. 77/PI din 22 februarie 2001 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2813/2002. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | CSJ. Decizia nr. 232/2002. Civil → |
|---|
