ICCJ. Decizia nr. 2328/2002. Civil. Revendicare - D.92/1950. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2328
Dosar nr. 145/2002
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19 decembrie 1997 la Judecătoria Buhuşi, P.M. şi M.P. în calitate de moştenitori legali a defunctului P.N. au chemat în judecată civilă Primăria oraşului Buhuşi pentru a fi obligaţi să le restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren în suprafaţă de 220 mp şi construcţie, amplasate în Buhuşi judeţul Bacău.
Invocând dispoziţiile de drept comun privind dreptul de proprietate, cât şi prevederile Legii nr. 112/1995, reclamanţii au susţinut în esenţă că pârâta deţine imobilul fără titlu valabil, întrucât trecerea în proprietatea statului a bunului aparţinând la acea dată tatălui lor defunctul P.N., s-a făcut abuziv, prin aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950.
Prin încheierea nr. 1347 din 17 martie 1998 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, în dosarul nr. 363/1998, s-a dispus strămutarea judecăţii la Judecătoria Paşcani.
Astfel sesizată, aceasta din urmă instanţă prin sentinţa civilă nr. 2762 din 29 mai 1998, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâta să restituie reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul construcţie compus din cinci încăperi situat în oraşul Buhuşi împreună cu terenul pe care este amplasată clădirea în suprafaţă de 220 mp.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut din probele administrate în cauză, că imobilul proprietatea autorului reclamanţilor de care acesta a fost deposedat forţat în anul 1949, a fost preluat ulterior în proprietatea statului prin aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950 întrucât în calitatea sa de funcţionar public pensionar proprietarul era exceptat de la naţionalizare.
Stabilind nevalabilitatea titlului statului, implicit al pârâtei pentru imobilul revendicat, prima instanţă a reţinut totodată că schimbarea destinaţiei, din locuinţă în sediul al unei instituţii publice s-a realizat în condiţii nelegale de către organele administraţiei locale.
Hotărârea menţionată a fost desfiinţată de Tribunalul Iaşi prin Decizia civilă nr. 1258 din 14 aprilie 1999, care admiţând apelul declarat de Consiliul Local al oraşului Buhuşi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de apel a socotit că asupra hotărârii apelate nu s-ar fi putut exercita controlul judiciar datorită unor neconcordanţe privind data menţionată în încheierea întocmită la dezbaterea cauzei în fond.
În rejudecare s-a dispus la cererea părţilor citarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în calitate de pârât ca titular al dreptului de proprietate în baza căruia s-a dispus trecerea imobilului în administrarea Ministerului Justiţiei.
Reţinând ca întemeiată excepţia ridicată de Consiliul Local Buhuşi pentru Primăria Buhuşi privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, instanţa de rejudecare prin sentinţa civilă nr. 85 din 13 ianuarie 2000 a respins ca nefondată acţiunea şi faţă de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Justiţiei.
De această dată prima instanţă a considerat că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului cu titlu în condiţiile prevăzute în Decretul nr. 92/1950 şi că „indiferent de valabilitatea sau nu a titlului statului care ar fi greu de apreciat" restituirea imobilului s-a putea cere numai potrivit procedurii speciale şi dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 112/1995 pe care reclamanţii nu ar fi făcut însă dovada că le-au respectat.
Instanţa de fond a mai reţinut invocând practica judiciară şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, că terenul nu s-ar putea restitui pentru că face parte din domeniul public care este inalienabil şi insesizabil, iar clădirea, pentru că este ocupată de o instituţie de interes public constituind sediul Judecătoriei Buhuşi.
Apelată de reclamanţi şi această hotărâre a fost parţial desfiinţată de Tribunalul Iaşi prin Decizia civilă nr. 1461 din 15 mai 2000 cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Instanţa de apel a constatat că de această dată, prima instanţă care avea a se pronunţa numai asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului şi Primăriei Buhuşi a hotărât şi în ceea ce priveşte temeinicia acţiunii reclamanţilor împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Justiţiei, fără a intra în dezbaterea fondului cu privire la care părţile nu au avut posibilitatea să-şi facă susţinerile şi apărările.
Reprimind dosarul, Judecătoria Paşcani prin sentinţa civilă nr. 4725 din 17 noiembrie 2000 a admis excepţia de necompetenţă materială ridicată de reclamanţi în raport de modificările survenite legal cu privire la competenţa materială după valoarea imobilului şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Iaşi.
Aceasta din urmă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 236 din 1 iunie 2001 a respins acţiunea reclamanţilor împotriva Statului reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Justiţiei, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel instanţa menţionată a socotit că în raport de stăruirea afirmaţiilor reclamanţilor în sensul că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe prevederile Legii nr. 112/1995, acţiunea nu poate fi primită pentru că nu s-a făcut dovada respectării procedurii speciale.
Cât priveşte cererea pentru restituirea terenului, s-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, imobilul făcând parte din domeniul public, orice cerere ar fi inadmisibilă, datorită caracterului de bunuri inalienabile şi insesizabile.
Hotărârea a fost menţinută prin Decizia nr. 53 din 23 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Iaşi care a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, prin suplinirea motivării dată de prima instanţă soluţiei atacate.
Curtea de apel a stabilit mai întâi, că instanţa de fond a dat o încadrare greşită cererii de chemare în judecată, care independent de motivele de drept invocate de reclamanţi, se constituie într-o acţiune de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. şi care având ca obiect cererea succesorilor proprietarului privind restituirea unui imobil preluat de stat în perioada 1945–1989 este conform dispoziţiile Legii nr. 146/1997, scutită de timbru.
Din probele administrate în cauză s-au reţinut însă numeroase elemente contradictorii, privind identitatea imobilului revendicat, datorate pe de o parte modificările succesive apărute în timp în nomenclatura străzilor şi a clădirilor, pe altă parte a schimbării vecinătăţilor, numerelor cadastrale şi altor transformări urbanistice.
În aceste condiţii s-a constatat că în lipsa elementelor prevăzute de art. 112 C. proc. civ. în cererea de chemare în judecată cu modificările şi precizările ulterioare, dar şi a dovezilor necesare pe care reclamanţii erau obligaţi să le producă în acest sens până la închiderea dezbaterilor, nu ar fi posibilă determinarea neîndoielnică a bunului revendicat şi a stabilirii identităţii dintre imobilul prevăzut în titlul de proprietate al reclamanţilor cu cel aflat în posesia respectiv administrarea pârâţilor.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs în termenul şi cu respectarea cerinţelor procedurale aplicabile, recurenţii P.M. şi M.P., invocând în esenţă lipsa de temei legal a hotărârii, aplicarea greşită a legii, nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la administrarea şi aprecierea probelor.
Asumându-şi parţial necunoaşterea tuturor aspectelor utile identificării corecte şi riguroase a imobilului în funcţie de modificările succesive intervenite cu privire la elementele de evidenţă stradală, recurenţii au susţinut ca instanţa de apel era obligată în temeiul art. 138 C. proc. civ. să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării probelor a căror utilitate rezultă din dezbateri, obligând în acelaşi timp şi pe pârâţii care deţin lucrul lor fără titlu, precum şi autorităţile competente în domeniu să furnizeze datele necesare judecăţii.
În dovedirea susţinerilor au fost depuse ca fiind înscrisuri noi în recurs două rapoarte de expertiză extrajudiciară privind identificarea imobilului efectuate de experţi judiciari autorizaţi, precum şi schiţe, planuri şi precizări emise de la Primăria oraşului Buhuşi.
Recursul se dovedeşte fondat.
Reţinând evoluţia procesuală greşită a litigiului, imputabilă preponderent soluţiilor pronunţate de instanţele inferioare, Curtea de apel a stabilit pe deplin temei încadrarea juridică corectă a acţiunii, obiectul şi legea aplicabilă, înlăturând considerentele de fapt şi de drept străine pricinii, strecurate în hotărârile anterioare.
Necesitatea identificării imobilului cu rigoarea cerută de soluţionarea acţiunii în revendicare imobiliară, a apărut însă din dezbateri, în faţa instanţei de apel după fixarea cadrului procesual în care se impune soluţionarea cauzei.
Ca urmare, în lipsa unor probe complete produse de reclamanţi, care nu au prevăzut necesitatea lor, dar şi a pasibilităţii vădite a pârâţilor ca posesori şi administratori ai bunurilor revendicat, instanţa era obligată atât în baza dispoziţiilor art. 138 C. proc. civ. cât şi în virtutea rolului său activ să pună în discuţia părţilor necesitatea completării dovezilor.
În lipsa unor date necesare şi complete, a construcţiilor existente în evidenţele oficiale şi a posibilităţilor limitate de cenzurare a acestora, se impunea în mod evident efectuarea unei expertize de specialitate şi eventual a unei cercetări locale pentru clarificarea aspectului dedus judecăţii.
Utilitatea probei este de altfel confirmată de raportul de expertiză extrajudiciară efectuat la cererea reclamanţilor după pronunţarea deciziei atacate, care nefiind însă administrată procedurale şi cu respectarea principiului contradictorialităţii, nu poate fi valorificat în mod direct în instanţa de recurs şi conduce la pronunţarea unei soluţii de fond.
Ca urmare recursul se va admite cu consecinţa casării deciziei recurate precum şi a sentinţei civile nr. 236 din 1 iunie 2001 a Tribunalului Iaşi, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Instanţa de rejudecare va fi desigur obligată să aducă la îndeplinire dispoziţiile prezentei decizii de casare, ţinând seama de cadrul procesual stabilit de Curtea de Apel Iaşi prin Decizia menţionată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii P.M. şi M.P. împotriva deciziei nr. 53 din 23 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa civilă nr. 236 din 1 iunie 2001 a Tribunalului Iaşi şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2704/2002. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2267/2002. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
