ICCJ. Decizia nr. 2329/2002. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2329
Dosar nr. 1633/2002
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 21 septembrie 2000 reclamanţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Bucureşti cerând să fie obligată să-i plătească suma de 1.605.000.000 lei, reprezentând c/val. lucrărilor de dezafectare a ruinelor rămase din fostul Hotel C. Constanţa cu menţiunea că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 25 lit. f) şi art. 35 lit. a) din Legea nr. 10/1005.
În motivarea cererii reclamanţii arată că în cursul anului 1996 pârâta a făcut demersurile legale şi a început demolarea hotelului proprietatea sa din Municipiul Constanţa, lucrare pe care însă nu a mai finalizat-o.
Întrucât zona ocupată de ruinele hotelului s-a degradat, devenind un pericol pentru sănătatea publică şi mediul înconjurător, faţă de refuzul pârâtei de a continua demolarea, reclamanţii arată că au declanşat lucrările de curăţire a zonei, lucrări al căror cost se impune a fi suportat de către pârâtă.
Pârâta a cerut respingerea acţiunii arătând că, în realitate, lucrările de demolare a construcţiei, hotel, amplasată pe suprafaţa de 1265,60 mp, pentru care are emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M. 08 nr. 0174 emis la 22 februarie 1994 de Ministerul Turismului, au fost sistate la cererea Prefectului judeţului Constanţa care a solicitat în justiţie anularea autorizaţiei de demolare pentru chestiuni formale, pentru ca, ulterior, primarul localităţii să reia lucrările de demolare şi să ocupe terenul căruia a înţeles să-i dea o destinaţie de utilitate publică transformându-l în parc public şi loc de parcare, aspecte care fac obiectul judecăţii altor procese.
Prin sentinţa civilă nr. 372 din 29 mai 2002 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că demolarea unei construcţii se realizează numai în baza unei autorizaţii de demolare.
Reţine instanţa că, deşi, pârâta a obţinut autorizaţie şi a început lucrările de demolare, ulterior, acestea au fost oprite în mod inexplicabil de către autorităţile locale care au solicitat şi obţinut, anularea pe cale judecătorească a autorizaţiei de demolare ce îi fusese emisă pârâtei.
Totodată, se arată că deşi pârâta a făcut demersuri pentru obţinerea unei noi autorizaţii de demolare reclamanta a refuzat să i-o elibereze, angajându-se pe propria răspundere şi cheltuială, fără a dovedi existenţa unui pericol iminent, în operaţiunea de degajare a zonei ocupată de fostele ruine ale hotelului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii susţinând, în esenţă, că pârâta este în culpă cu privire la sistarea operaţiunii de demolare, întrucât în cererea formulată pentru emiterea unei autorizaţii de demolare, a condiţionat reluarea operaţiiunii de dezafectare a ruinelor fostului hotel de obţinerea, în prealabil, a certificatului de urbanism şi a unei autorizaţii pentru edificarea obiectivului „Centru de birouri".
Arată apelanta că prin înscrisurile depuse la dosar, eliberate de Direcţia de Sănătate Publică şi Direcţia de Protecţia Mediului Constanţa a dovedit că zona afectată de ruine prezenta un risc deosebit pentru sănătatea publică şi mediu, motiv pentru care, pentru înlăturarea riscului, a fost nevoie să procedeze la eliberarea zonei de ruinele existente pe propria cheltuială.
Prin Decizia civilă nr. 51/A din 5 februarie 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că, prin probatoriul administrat s-a dovedit cu certitudine că operaţiunea de demolare începută de pârâtă în anul 1996 a fost sistată în anul 1997 la cererea autorităţilor locale şi totodată, autorizaţia de demolare, emisă iniţial pârâtei a fost anulată.
Totodată, se arată că în anul 2000, când s-a ridicat problema continuării demolării, pârâta nu a fost înştiinţată despre această intenţie a autorităţilor pentru ca, ulterior, deşi aceasta a făcut demersuri la autorităţile legale, să nu primească nici un răspuns, decât de la Direcţia Administraţiei Publice Locale care i-a comunicat că nu insistă în continuarea lucrărilor de demolare.
Reţine instanţa de apel, că în raport de dispoziţiile Legii nr. 50/1991 şi art. 1073 şi urm. Cod civil, în cazul iminenţei unui pericol pentru sănătatea şi siguranţa publică în zonă, reclamanta avea obligaţia de a solicita pârâtei să continue operaţiunea de demolare şi dezafectare a zonei cu emiterea autorizaţiilor şi avizelor necesare, stabilirea unui termen şi, în caz de neexecutare culpabilă de către pârâtă a operaţiunilor, se putea sesiza instanţa de judecată care putea autoriza reclamanta să efectueze aceste lucrări pe cheltuiala pârâtei.
Or în speţă, reclamanta fără a se conforma celor menţionate a procedat la emiterea de autorizaţii şi avize în numele său şi a încheiat în mod direct, un contract cu o societate de construcţii pentru suma de 1.605.000.000 lei care a procedat la dezafectarea zonei.
Aşa fiind, cum pârâta nu are culpă în oprirea lucrărilor de demolare începute în anul 1996 şi cum, faţă de refuzul autorităţilor locale de a-i emite o nouă autorizaţie de demolare, nu are culpă nici cu privire la continuarea acestor lucrări, instanţa de apel apreciază că, în mod just, prima instanţă a respins cererea în despăgubire formulată de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Constanţa, prin consiliul local şi primar, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor, în esenţă, reclamantul invocă aplicarea greşită în cauza dedusă judecăţii a prevederilor art. 26 lit. c) din HG nr. 766/1997 şi a Ordinului nr. 91/1991 al MLPAT precum şi o greşită apreciere a probatoriului administrat prin care a dovedit că pârâta a refuzat continuarea lucrărilor de demolare prin aceea că a condiţionat emiterea unei noi autorizaţii în acest scop de emiterea alteia de construire a unui centrul de birouri pe terenul ce urma să fie eliberat de ruine.
Constatând că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000, instanţa de recurs urmează a analiza doar motivul referitor la aplicarea greşită de către instanţele de fond a legii la raportul juridic dedus judecăţii.
În drept, potrivit dispoziţiei art. 26 lit. c) Regulamentul privind urmărirea comportării în exploatare, intervenţiile în timp şi postutilizarea construcţiilor, aprobat prin HG nr. 766/1997, declanşarea activităţilor din etapa de postutilizare a unei construcţii începe odată cu iniţierea acţiunii pentru desfiinţarea acelei construcţii, care se face, la cererea autorităţilor administraţiei publice locale, în cazurile în care construcţia nu prezintă siguranţă în exploatare şi nu poate fi reabilitată din acest punct de vedere.
Prin dispoziţia legală menţionată se reglementează dreptul autorităţilor administraţiei publice locale de a cere, în cazurile prevăzute de acest text legal, iniţierea acţiunii pentru desfiinţarea unor construcţii aflate în vreuna dintre cele 4 situaţii descrise de acesta.
Acest drept al autorităţilor administraţiei publice locale nu a fost contestat în cauza dedusă judecăţii ci doar s-a reţinut că a fost exercitat abuziv de către recurenţi.
Aceasta întrucât, fiind vorba de o construcţie proprietate privată şi nu proprietate publică, prejudicial începerii de către autoritatea administraţiei publice a operaţiunii de demolare, recurenţii aveau obligaţia să solicite proprietarului să procedeze la demolare şi, la solicitarea acestuia, obligaţia să îi elibereze autorizaţiile de desfiinţare a construcţiei.
De altminteri, potrivit art. 35 din acelaşi act normativ, în etapa de postutilizare a construcţiilor, proprietarilor le incumbă obligaţia de a asigura fondurile necesare pentru proiectarea şi executarea lucrărilor, obţinerea avizelor necesare şi a autorizaţiei de desfiinţare de la autorităţile competente, de încredinţare a lucrărilor unor persoane fizice sau juridice autorizate în construcţii şi de urmărire a respectării condiţiilor de calitate stabilite, precum şi de recondiţionare şi reciclare a materialelor şi produselor rezultate din demontarea şi demolarea construcţiei.
Numai în cazul unui refuz nejustificat al proprietarului construcţiei de a se conforma obligaţiilor legale menţionate, autoritatea administraţiei publice locale competente, cu autorizarea instanţei de judecată, este abilitată să procedeze la efectuarea operaţiunilor de demolare, pe cheltuiala proprietarului.
Or, în speţă, reclamantul Municipiul Constanţa, autoritate a administraţiei publice locale, fără a soma în vreun fel pârâta, proprietarul imobilului, după emiterea pentru sine a avizelor necesare şi a autorizaţiei de desfiinţare nr. 150 din 28 iulie 2000, a încheiat în luna iulie 2000 un contract cu o firmă privată, SV V. SRL Constanţa, pentru efectuarea lucrărilor de demolare, preţul stabilit fiind în sumă de 1.605.000.000 lei.
Ulterior, pârâta, luând cunoştinţă de intenţia reclamantului menţionat de a proceda la continuarea demolării, i-a solicitat emiterea certificatului de urbanism, a avizelor şi autorizaţiei de desfiinţare, însă aceasta a refuzat să i le elibereze, procedând în maniera menţionată.
Apărarea reclamantei în sensul că ar fi refuzat emiterea pentru pârâtă a avizelor şi autorizaţiei de desfiinţare, întrucât aceasta ar fi condiţionat continuarea operaţiunii de demolare şi de obţinerea alteia, de construcţie, pentru acelaşi teren, nu poate fi primită, reclamanta având posibilitatea legală de a se pronunţa asupra cererilor pârâtei, în mod distinct şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente pentru fiecare tip de autorizaţie.
Aşa fiind, constatând că instanţele de fond au aplicat în mod corect legea în raportul juridic dedus judecăţii, Înalta Curtea urmează a respinge recursul dedus judecăţii ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii Municipiul Constanţa, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa împotriva deciziei civile nr. 51/A din 5 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2385/2002. Civil. Daune morale si materiale.... | ICCJ. Decizia nr. 2/2002. Civil. Actiune în rezilierea... → |
|---|
