ICCJ. Decizia nr. 2385/2002. Civil. Daune morale si materiale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2385
Dosar nr. 5580/2002
Şedinţa publică din 24 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 3 septembrie 2001, reclamantul V.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul să fie obligat la plata sumelor de 2.000.000.000 lei cu titlu de daune morale şi 60.000.000 lei reprezentând daune materiale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost condamnat definitiv la pedeapsa principală de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. Prin aceeaşi hotărâre, inculpatului i-a fost ridicat dreptul de a conduce autovehicule.
Urmare admiterii recursului în anulare declarat împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 1364 din 30 martie 2000, a casat hotărârile criticate şi a restituit cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale.
Prin ordonanţa nr. 1340/P/1998 din 9 august 2001, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa a dispus scoaterea inculpatului de sub urmărire penală, sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, întrucât nu există date care să ducă la concluzia comiterii faptei.
Urmare condamnării pe nedrept, reclamantul a fost afectat atât moral cât şi material.
Prin sentinţa nr.193 din 26 martie 2002, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins acţiunea reclamantului V.C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a susţinut că prin condamnarea pronunţată de cele trei instanţe constănţene, acestuia i-a fost grav lezată demnitatea şi onoarea, atât ca persoană fizică cât şi în calitatea sa de preşedinte al unei asociaţii de revoluţionari.
Însă, deşi a învederat că i s-au produs suferinţe ca urmare a condamnării pe nedrept, reclamantul nu a propus nici un fel de probe care să facă dovada prejudiciului afirmat.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamantul V.C. a declarat apel, susţinând că:
- hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii deduse judecăţii;
- instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul vădit al acestuia;
- hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii;
- instanţa nu a dat dovadă de rol activ.
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul a arătat că instanţa s-a pronunţat cu neobservarea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi a soluţionat cauza pe alt temei legal, decât cel incident în speţă. De asemenea, reclamantul a susţinut că prima instanţă nu a avut în vedere că daunele morale se acordă prin apreciere.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 114/C din 14 octombrie 2002, a admis apelul declarat de reclamant şi a schimbat în parte sentinţa criticată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să plătească acestuia suma de 10.000.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că în cauză s-a făcut dovada nerespectării unei proceduri echitabile faţă de reclamant, inculpat în cauza penală menţionată.
În raport de condiţiile în care a avut loc condamnarea şi consecinţele produse victimei erorii judiciare, poziţia socială a acestuia şi gradul redus de publicitate a condamnării suferite, statuând în echitate, instanţa de control judiciar a apreciat că acordarea sumei e 10.000.000 lei este suficientă pentru a da satisfacţie apelantului pentru prejudiciul moral suferit, alături de recunoaşterea încălcării drepturilor sale.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamantul V.C., cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că suma acordată este suficientă pentru a repara prejudiciul moral suferit ca urmare a efectuării urmăririi penale împotriva sa şi condamnării pe nedrept, cercetările şi judecata durând aproape 2 ani, timp în care acesta a fost într-un permanent stres ce a dus la îmbolnăvirea sa de diabet, aşa cum rezultă din actele existente la dosarul cauzei.
S-a mai susţinut că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de control judiciar nu a avut în vedere gradul real de afectare a personalităţii sale, mai ales în calitatea de preşedinte al unei asociaţii de revoluţionari, cu ramificaţii pe plan naţional.
În concluzie, reclamantul a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul majorării cuantumului daunelor morale.
Pârâtul, invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit a fost admisă acţiunea reclamantului, acesta nedovedind prejudiciul moral suferit.
Recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit criticilor formulate, cu referire la hotărârea primei instanţe, obiectul examinării cauzei civile în apel a privit soluţia atacată numai sub aspectul daunelor morale.
Ca atare, critica privitoare la insuficienţa daunelor morale în raport de îmbolnăvirea reclamantului nu poate fi primită în recurs, în raport de faptul că această împrejurare priveşte în primul rând daunele materiale produse prin eroarea judiciară.
Or, sub acest aspect, soluţia primei instanţe a devenit irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, în raport de care o nouă judecată cu privire la daunele materiale este exclusă.
Pe de altă parte, dreptul la dezdăunare a reclamantului nu poate fi contestat, în raport de actele şi lucrările dosarului.
Astfel, potrivit ar. 504 alin. (2) C. proc. pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept, are dreptul la reparare şi persoana împotriva căreia s-a luat o astfel de măsură iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, stabilindu-se că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Este de reţinut că prin art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare juridică în sensul că, atunci când o condamnare definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.
În cauză s-a dovedit existenţa situaţiei, cu referire la reclamantul V.C., avută în vedere de legiuitor prin legea procesuală penală.
Ca atare, în temeiul acestui text, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei produse prin condamnarea pe nedrept.
Reglementând dreptul la reparaţie, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin art. 504 C. proc. pen. nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.
Ca atare, în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., sunt aplicabile normele Codului civil, art. 998 şi art. 999 care, prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei.
Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul material şi prejudiciul moral, ambele fiind supuse reparării.
Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art.1084 din Codul civil care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită şi beneficiul nerealizat.
Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.
Aceeaşi măsură luată pe nedrept afectează însă în mod diferit victimele erorii judiciare, aşa încât cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material şi nici nu este funcţie de gravitatea în sine a măsurii luate pe nedrept ci al aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte.
Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe însă nu palpabile şi nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Ca atare, pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel care pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin măsura luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul suferit.
În cauză, reclamantul a evidenţiat prin acţiunea formulată împrejurări de genul criteriilor menţionate, pentru care a solicitat daune morale.
Corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a administrat probe şi a evaluat probele administrate, soluţia pronunţată fiind susţinută de materialul probator.
Stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile stabilite prin dreptul intern, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuiesc apreciate rezonabil pe o bază echitabilă, cu raportare la diferenţierea morală şi condiţionarea socială a personalităţii umane, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.
Ca atare, în raport de principiile menţionate şi probele administrate, nu se constată motive care să justifice majorarea cuantumului daunelor morale acordate de către instanţa de apel, criticile formulate constatându-se a fi neîntemeiate.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunţate la soluţionarea în apel a cauzei, comunicată pârâtului la data de 25 noiembrie 2002, acesta a declarat recurs la data de 12 decembrie 2002, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Or, potrivit art. 103 C. proc. civ. „neexercitarea oricărei căi de atac….. în termenul legal atrage decăderea…"
Ca atare, constatând că în cauză sunt întrunite cerinţele decăderii din dreptul de a exercita calea de atac a recursului, în sensul existenţei termenului imperativ prevăzut de art. 301 C. proc. civ., neexercitarea dreptului înăuntrul acestui termen sau a existenţei unei cauze temeinice de împiedicare, Curtea va respinge recursul declarat de pârât, ca tardiv introdus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.C. împotriva deciziei nr. 114/C/ din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 295/2002. Civil. Restituire bunuri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2329/2002. Civil. Pretentii. Recurs → |
|---|
