ICCJ. Decizia nr. 2330/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2330
Dosar nr. 3687/2002
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 17 iunie 1998 D.N., cetăţean român, domiciliat în S.U.A., prin intermediul numitului V.A.V., a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să-i restituie în deplină proprietate apartamentul nr. 3 situat în Bucureşti, bun trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 223/1974 şi să fie desfiinţată Hotărârea nr. 1480 din 18 mai 1998 dată de Comisia municipală Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care, pentru acelaşi imobil, reclamantului i s-au oferit despăgubiri în sumă de 70.494.502 lei.
Investită iniţial cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 13.834 din 11 octombrie 1999, a respins acţiunea reclamantului D.N. ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamantul D.N. a fost admis de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, care, prin Decizia nr. 582/A din 6 martie 2000, a desfiinţat hotărârea judecătoriei şi a reţinut cauza la tribunal, instanţă competentă în raport de valoarea imobilului revendicat, potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare la acea dată.
Soluţia tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 3138 din 10 octombrie 2000, a respins ca tardiv recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
În rejudecare, la data de 9 ianuarie 2001, reclamantul D.N. şi-a completat acţiunea introductivă de instanţă în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, şi pe numiţii A.D.C.L. şi A.L. pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1182 din 20 decembrie 1996 pe care l-au încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti cu referire la imobilul litigios şi pentru a se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 628 F din 24 septembrie 2001, a anulat acţiunea reclamantului D.N. urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al numitului V.A.V., soluţie ce a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 205 A din 24 aprilie 2002, a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut următoarele: cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 17 iunie 1998, fiind semnată pentru reclamant de avocat P.I.M., împuternicirea avocaţială fiind perfectată la 1 iulie 1998; interpretând dispoziţiile art. 69 alin. (1) C. proc. civ., instanţele au reţinut că la data de 20 iunie 1997, prin procura autentificată sub nr. 640, reclamantul D.N. a împuternicit pe numitul V.A. să-l reprezinte în faţa organelor de stat (administrative şi instanţe judecătoreşti) în vederea administrării bunurilor pe care reclamantul le deţine pe teritoriul României, procură din care nu rezultă exerciţiul dreptului de chemare în judecată; în lipsa unei procure speciale, numitul V.A. nu are calitatea de reprezentant pentru exerciţiul actelor de dispoziţie.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a confirmat soluţia tribunalului de anulare a acţiunii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.N., prin V.A.V., care a reproşat instanţelor că au dat o eronată interpretare şi au aplicat greşit prevederile art. 68 alin. (1), şi art. 69 alin. (2) C. proc. civ., precum şi art. 3 din Legea nr. 51/1995 privind exerciţiul activităţii de avocat.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., „părţile pot exercita drepturile procedurale personal sau prin mandatar", iar în conformitate cu art. 68 alin. (1) din acelaşi cod, „procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor".
Reprezentarea desemnează situaţia în care o persoană, numită reprezentant, îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul civil. Reprezentarea judiciară constituie o formă particulară a reprezentării civile, fapt pentru care această instituţie nu este, uneori, considerată ca având un caracter pur procedural. Actele de procedură îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra persoane reprezentate.
Legislaţia noastră procesuală cunoaşte două forme principale ale reprezentării judiciare: reprezentarea legală sau necesară şi reprezentarea convenţională sau voluntară. În ceea ce priveşte reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor fizice, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt unanime în sensul că instituţia ia naştere în temeiul unei convenţii de mandat, între partea litigantă şi un terţ care acceptă să o reprezinte pe aceasta în proces. În dreptul nostru, reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor fizice nu este obligatorie, dar ea este întotdeauna posibilă.
Fiindu-i aplicabile dispoziţiile ce reglementează contractul de mandat, reprezentarea judiciară convenţională, atunci când ea nu se realizează prin intermediul unui avocat, se constată printr-un act scris, care se numeşte procură şi în care se enumeră actele juridice ce urmează să îndeplinească mandatarul în numele mandantului, precum şi puterile ce-i sunt conferite.
Întrucât s-a demonstrat că sunt aplicabile prevederile legale referitoare la contractul de mandat, speţa dedusă recursului de faţă pune în discuţie situaţia reglementată de art. 1546 C. civ. referitoare la actele îndeplinite de mandatar cu depăşirea împuternicirilor primite ori în afară de limitele mandatului. Regula este că atare acte nu obligă pe mandant faţă de terţi sau faţă de organele de stat unde s-a urmărit reprezentarea (administrative ori judiciare), afară numai dacă mandantul nu le-a ratificat expres sau tacit.
În cauză, este adevărat că acţiunea în revendicare promovată la data de 17 iunie 1998 a fost introdusă din iniţiativa mandatarului V.A.V. fără ca acesta să aibă din partea reclamantului o procură (mandat) specială pentru exerciţiul actelor de dispoziţie, după cum la fel de adevărat este că procura nr. 640 din 20 iunie 1997 (fila 8 dosar judecătorie) şi ea ulterioară acţiunii, nu conferea mandatarului decât puteri limitate, referitoare la actele de administrare sau conservare cu privire la bunurile mobile şi imobile ale reclamantului, aflate pe teritoriul României.
Numai că, în faţa instanţei de apel (filele 29-30) mandatarul V.A.V. a depus procura autentificată la data de 11 ianuarie 2002 de autorităţile competente ale Statului Connecticut, Greenwich, Districtul Fairfield, act tradus şi legalizat sub nr. 1821 din 19 februarie 2002 de B.N.P. E.M.N.Ţ., prin care reclamantul N.D. îl împuternicea pe mandatarul V.A.V. „ca în numele meu şi pentru mine să mă reprezinte în faţa instanţelor judecătoreşti de orice grad cu depline puteri pentru a formula şi susţine orice acţiune pentru revendicarea imobilului situat în Bucureşti, imobil al cărui proprietar am fost până la data de 18 iunie 1978 când acesta a fost preluat de Statul Român prin Decizia nr. 976 din 19 iunie 1978 în baza Decretului nr. 223/1974". Printre alte împuternici date de reclamant, mandatarului i s-a conferit şi dreptul „de a uza de orice căi de atac".
Chiar dacă nu precizează expres, din interpretarea procurii, se constată că reclamantul confirmă, în mod tacit, promovarea şi susţinerea de către mandatar a prezentei acţiuni în justiţie, odată ce, prin procura citată, el îşi manifestă în mod neîndoielnic voinţa de a revendica în justiţie nemişcătorul, iar formalităţile pe care le implică litigiul să fie întreprinse de mandatarul V.A.V., care, la data de 17 iunie 1998, a promovat prezenta acţiune în afara limitelor unui mandat special, precum şi cu depăşirea primului mandat dat de reclamant doar pentru administrarea şi conservarea bunurilor sale.
Întrucât este de aplicat principiul conform căruia ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato aequiparatur), se constată că greşit instanţele au anulat acţiunea reclamantului pentru lipsa calităţii de reprezentant al mandatarului V.A.V., motiv pentru care se va admite recursul, se vor casa hotărârile date în cauză cu consecinţa reluării judecăţii de la prima zi de înfăţişare.
Deoarece reclamantul şi-a preţuit prin acţiune bunul revendicat la suma de 600.000.000 lei, sunt incidente prevederile art. 725 alin. (2), teza a II-a C. proc. civ., aşa încât va fi investită Judecătoria sectorului 2 Bucureşti cu rejudecarea procesului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul N.D. împotriva deciziei nr. 205/A din 24 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată, precum şi sentinţa nr. 628/F din 24 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, şi trimite cauza, spre competentă rejudecare, la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, ca instanţă de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5298/2002. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5297/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
