ICCJ. Decizia nr. 5297/2002. Civil. Revendicare. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 5297
Dosar nr. 4274/2002
Şedinţa publică din 10 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 12 februarie 2001 reclamantele D.A.V. şi D.E.M. au chemat în judecată pe pârâţii A.B.M.N. şi A.B.S. pentru ca, prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, să se admită acţiunea în revendicare, în sensul de a fi obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, compus din două camere, dependinţe, cota indiviză de 23,72% din părţile comune ale imobilului şi terenul aferent construcţiei.
În motivarea acţiunii reclamantele au învederat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8493/1933 de fostul Tribunal Ilfov şi transcris la acelaşi tribunal sub nr. 4288/1933, autorul lor – I.I., a dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi patru apartamente, din care face parte şi apartamentul ce constituie obiect al litigiului de faţă. Imobilul a fost naţionalizat la data de 20 aprilie 1950.
Potrivit Certificatului de moştenitor nr. 27 din 7 iunie 1996 eliberat de B.N.P. M.V., reclamantele sunt unicele moştenitoare ale defunctului lor tată I.I., în calitate de fiice.
Prin sentinţa civilă nr. 89 din 22 ianuarie 1999, hotărâre definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea în revendicare promovată de reclamante contra Statului Român, reprezentat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, care a fost obligat să le restituie în deplină proprietate imobilul din Bucureşti, compus din teren de 561,50 mp şi construcţie formată din patru apartamente. Deşi s-a constatat că statul nu a fost proprietarul apartamentului în litigiu, totuşi acesta l-a înstrăinat pârâţilor.
La data de 3 aprilie 2001 pârâţii A.B.M.N. şi A.B.S. au formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti solicitând ca, în temeiul obligaţiei de evicţiune şi în situaţia în care acţiunea principală va fi admisă, chemata în garanţie să fie obligată să restituie preţul plătit de pârâţi pentru apartament, actualizat în raport de rata inflaţiei.
La aceeaşi dată pârâţii au promovat cerere reconvenţională şi au solicitat, în măsura în care acţiunea principală va fi admisă, obligarea reclamantelor la plata îmbunătăţirilor pe care le-au adus apartamentului, evaluate provizoriu la suma de 100.000.000 lei, precum şi acordarea unui drept de retenţie asupra nemişcătorului până la plata contravalorii îmbunătăţirilor.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 194 din 19 februarie 2002, a respins ca nefondată acţiunea reclamantelor şi pe cale de consecinţă, a respins ca fără obiect cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulate de pârâţi.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a motivat că în conformitate cu art. 46 din Legea nr. 10/2001 actele de înstrăinare ale imobilelor sunt valide dacă contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu bună-credinţă şi cu respectarea legilor în vigoare. Art. 18 alin. (2) din aceeaşi lege prevede acordarea numai de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul când actele de înstrăinare s-au întocmit cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. S-a mai reţinut de prima instanţă că „în condiţiile existenţei unei legi speciale cum este Legea nr. 10/2001, dispoziţiile Codului civil au caracterul unei reglementări generale fiind înlăturate de legea specială. Valorificarea dreptului de proprietate al reclamantelor se poate face în condiţiile Legii nr. 10/2001, prevăzute în procedurile de restituire".
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamantele D.A.V. şi D.E.M. a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 302/A din 26 iunie 2002. Aceeaşi instanţă a respins ca fără obiect cererea de aderare la apel promovată de pârâţii A.B.M.N. şi A.B.S.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-au păstrat atât soluţia cât şi motivarea sentinţei tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamantele D.A.V. şi D.E.M. care au invocat următoarele motive de casare: au fost aplicate greşit prevederile Legii nr. 10/2001 care reglementează raporturile dintre proprietari şi stat, nu şi raporturile dintre proprietari şi chiriaşii-cumpărători; instanţele erau obligate să cerceteze dacă locuinţa a fost înstrăinată cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995; instanţele au încălcat principiul autorităţii lucrului judecat dedus din sentinţa nr. 89 din 22 ianuarie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a stabilit că statul nu are asupra imobilului un titlu valabil, astfel că bunul nu putea fi înstrăinat chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995; înlăturând aplicarea prevederilor Codului civil, instanţele au încălcat dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie.
Recursul este fondat,în sensul considerentelor care succed:
Unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul constituţional şi de drept civil în acelaşi timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 1 C. civ.
Nici prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut şi l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată, prevederile acesteia sunt aplicabile şi acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecata cauzei sau solicitând suspendarea ei.
Întrucât reclamantele au promovat acţiunea în justiţie fondată în drept pe prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ. la data de 12 februarie 2001, iar Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001 (prin publicarea ei în M. Of., al României nr. 75 din 14 februarie 2001, partea I-a), se constată că ambele instanţele aplicând raporturilor dintre părţi această lege, au pronunţat hotărâri judecătoreşti cu încălcarea principiului constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii civile noi.
Potrivit textului citat, aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoanele îndreptăţite (reclamantele) îşi exprimau voinţa fie în sensul renunţării la prezenta judecată începută la data de 12 februarie 2001 potrivit dreptului comun, fie cereau suspendarea acestei judecăţi.
Întrucât instanţele au aplicat prevederile Legii nr. 10/2001 unei acţiuni promovată direct în justiţie la 12 februarie 2001, fără a observa că nu s-a urmat procedura administrativ-jurisdicţională prealabilă şi deoarece au soluţionat litigiul dintre părţi în baza altor temeiuri de drept decât cele cu care au fost investite, încălcând în acest mod principiul constituţional şi de drept civil al neretroactivităţii legii civile noi, precum şi principiul disponibilităţii, se impune admiterea recursului declarat de reclamante, casarea hotărârilor atacate şi reluarea judecăţii.
Cum prevederile art. 725 alin. (2), teza a II-a C. proc. civ. dispun că în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile, şi cum din expertiza tehnică efectuată în cauză rezultă că apartamentul revendicat are o valoare de circulaţie de 145.835.172 lei, cauza va fi trimisă spre competentă soluţionare la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele D.A.V. şi D.E.M. împotriva deciziei nr. 302/A din 26 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa nr. 194 din 19 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria sector 2 ca instanţă de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi10 decembrie 2003.
← ICCJ. Decizia nr. 2330/2002. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 529/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
---|