ICCJ. Decizia nr. 291/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 291.
Dosar nr. 937/2002
Şedinţa publică din 20 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 592 din 19 septembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantele I.L. şi B.C., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi C.E., reţinându-se că nu există identitate între imobilul proprietatea autoarei lor şi imobilul revendicat.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9 din 10 iunie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 592 din 19 septembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi pârâta C.E.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, esenţial, că autoarei reclamantelor i s-au naţionalizat mai multe apartamente, situaţie în care se încadra în prevederile art. I din Decretul nr. 92/1950, autoarea reclamantelor era casnică şi deci nu se încadra în excepţiile prevăzute de art. II din acelaşi decret, că nu poate fi primită susţinerea după care, în anexa la decretul de naţionalizare s-a trecut o adresă greşită – iar, (din alt punct de vedere), contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul revendicat, a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cumpărătoarea (pârâta C.E.) fiind de bună-credinţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, susţinând că, potrivit art. 304 pct. 7 – 10 C. proc. civ., aceasta este nelegală şi netemeinică, întrucât:
Deşi în motivarea hotărârii se face referire la concluziile expertizei, efectuate în apel pentru identificarea imobilului, instanţa nu concluzionează în nici un fel în legătură cu soluţia primei instanţe pronunţate exclusiv pe acest considerent.
Greşit s-a apreciat, ca fiind cereri noi, asupra motivelor de apel privind nelegalitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilului şi lipsa împuternicirii de a înstrăina imobilul pentru S.C. H. S.A., împrejurări ce au fost invocate chiar prin acţiunea formulată, inclusiv în ce priveşte constatarea nulităţii actului de înstrăinare a apartamentului în litigiu, către chiriaş, după cum, raportat la probele administrate, referirea instanţei la faptul că reclamanta nu a depus actul de predare în proprietate a apartamentului către autoarea sa, nu poate avea o semnificaţie în soluţionarea cauzei.
În ce priveşte titlul statului, eronat s-a stabilit că autoarea apelantelor nu era exceptată de la naţionalizare, încadrându-se în prevederile art. I din Decretul nr. 92/1950, fără a se face referire şi la alte temeiuri invocate;
- cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul din litigiu, contrar celor reţinute de instanţa de apel, acesta este lovit de nulitate fiind încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, imobilul fiind preluat fără titlu valabil.
Prin concluziile orale, la dezbateri recurentul prin reprezentant solicită, rezumativ, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru judecarea pe fond a acţiunii, întrucât instanţa, în sensul celor arătate, s-a pronunţat pe cale de excepţie.
Recursul este fondat potrivit celor ce urmează.
În adevăr, prima instanţă a soluţionat cauza pe cale de excepţie, în considerarea faptului că între apartamentul revendicat prin acţiune şi apartamentul proprietatea autoarei reclamantelor nu există identitate.
Firesc, apelul declarat de reclamante, motivarea acestuia, s-a raportat la soluţia pronunţată astfel, în legătură cu cele invocate în apel, admiţându-se şi efectuându-se, în această fază de judecată expertiza tehnică, ale cărei concluzii, neechivoc, au confirmat susţinerile reclamantelor-apelante privind identificarea apartamentului revendicat, ca fiind acelaşi cu cel care a constituit proprietatea autoarei reclamantelor.
Hotărârea atacată, în considerentele sale, nu cuprinde însă nici o concluzie în acest sens.
Or, dacă astfel apelul era găsit fondat, cum legal şi temeinic ar fi trebuit să se întâmple, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa trebuia să anuleze hotărârea atacată şi să procedeze la judecata în fond a cauzei, dând posibilitatea părţilor să-şi susţină acţiunea, corelativ să-şi facă apărarea în mod corespunzător.
În loc de aceasta, mai departe, instanţa face referire la cele invocate de apelante în concluziile puse în cadrul dezbaterilor orale, apreciind ca fiind cereri noi, făcute în apel cu încălcarea prevederilor art. 294 C. proc. civ., susţinerile având ca obiect nelegalitatea titlului statului asupra imobilului şi faptul că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în lipsa unei împuterniciri date vânzătorului S.C. H. în acest sens, motiv pentru care, afirmă instanţa, nu vor fi examinate.
Aprecierea făcută astfel, este profund eronată, fie şi pentru singurul motiv că, motivarea acţiunii cuprinde, neechivoc, susţineri privind nelegalitatea titlului statului prin abuzivă sau greşită naţionalizare şi în legătură cu nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea legii.
Trecând la cercetarea apelului, contrar celor reţinute astfel, instanţa reţine în justificarea soluţiei date, considerentul după care deşi autoarea reclamanţilor a dobândit în proprietate o cotă parte indiviză de teren, încheind un contract de construcţie pentru apartamentul nr. 1 din imobil, la dosar nu s-a depus actul de predarea-primire al apartamentului.
Nu rezultă de aici cu ce semnificaţie juridică a reţinut instanţa acest lucru, întrucât nu se concluzionează în nici un mod asupra acestui aspect.
Astfel, deşi mai departe se fac succinte referiri la naţionalizarea imobilului şi, de aici, la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, este evident faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, care fac imposibilă exercitarea controlului judiciar, situaţie în care Decizia se cere a fi casată, spre rejudecare pe fondul cauzei.
Cu această ocazie şi în cadrul oferit de art. 2971 C. proc. civ., urmează a se stabili cadrul procesual exact, în legătură cu obiectul – material şi juridic – dedus judecăţii, în limitele desigur a celor invocate prin acţiune şi cu respectarea art. 294 C. proc. civ., corectă.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a se admite recursul, a se casa hotărârea şi a se trimite cauza spre rejudecare în acest sens instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele I.L. şi B.C. împotriva deciziei nr. 9/A din 10 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2324/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 115/2002. Civil → |
|---|
