ICCJ. Decizia nr. 3066/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3066
Dosar nr. 4632/2002
Şedinţa publică din 27 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 15 iunie 1998 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii B.I. şi B.N. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, instanţa să oblige pârâtul să le lase în liniştită posesie şi deplină proprietate imobilul compus din teren în suprafaţă de 2043 mp şi construcţia aflată pe acesta, situat în Bucureşti, proprietatea autorilor lor. În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că părinţii lor, M. şi N.B., au dobândit în proprietate imobilul pe care înţeleg să-l revendice în calitatea lor de moştenitori legali, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23929 din 16 iulie 1940. Au mai arătat că imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, ocupând poziţia 712 pe lista bunurilor naţionalizate, deşi nu se încadra în situaţiile prevăzute de pct. 1–5 din art. I iar autorii lor făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, conform art. II din acest act normativ.
Prin sentinţa civilă nr. 3316 din 14 februarie 2000, Judecătoria sector 1 Bucureşti, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti care, la rândul său, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 153 din 2 noiembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, soluţionând conflictul negativ de competenţă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr. 495 din 7 mai 2001, a respins acţiunea reclamanţilor reţinând că aceştia nu au făcut dovada exceptării de la naţionalizare a autorilor lor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii. În motivarea apelului, aceştia au susţinut că au formulat cererea introductivă în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti iar ulterior, la prima zi de înfăţişare, şi-au precizat acţiunea în sensul că au chemat în judecată, în calitate de pârâtă şi pe SC I.C.R.E.T. SA, parte care însă nu a fost menţionată nici în considerente, nici în dispozitivul hotărârii. Reclamanţii au mai susţinut că din înscrisurile depuse la dosar reiese că autorul lor se încadra în categoria micilor meseriaşi, exceptaţi de la naţionalizare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 259 din 13 iunie 2002, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 4 septembrie 2002, a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea restrânsă şi precizată formulată de reclamanţi şi a obligat pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC S.E.C. I.C.R.E.T. SA să le lase acestora, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 2017,50 mp situată în Bucureşti, şi construcţia aflată pe teren.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, iniţial, reclamanţii au revendicat imobilul situat în Bucureşti, dar apoi au renunţat să mai solicite imobilul de la nr. 11, conform precizării făcute la data de 21 septembrie 1998 la instanţa de fond (fila 26 din dosarul judecătoriei), în motivele de apel arătând că imobilul de la nr. 11 nu a făcut obiectul dreptului de proprietate al autorilor lor. Instanţa de apel a constatat că acţiunea reclamanţilor, restrânsă şi precizată, este întemeiată întrucât din dovezile administrate, rezultă că autorul reclamanţilor era meşter cofetar, făcând astfel parte din categoriile exceptate de la aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 conform art. II din decret, aşa încât preluarea imobilului s-a făcut fără titlu legal şi că o suprafaţă terenul revendicat, respectiv 1397 mp este folosit de către posesoarea SC I.C.R.E.T. SA (fosta Întreprindere de Transport Auto Bucureşti) iar restul, de Primăria Municipiului Bucureşti.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul general. În motivarea recursului s-a susţinut că nu Consiliul General al Municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză, acesta neputând fi purtător de drepturi şi obligaţii în raportul civil dedus judecăţii, ci Municipiul Bucureşti prin Primarul general, în raport de dispoziţiile art. 19 pct. 1, art. 21 pct. 1 şi art. 67 din Legea nr. 215/2001.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 2, art. 4, art. 5 şi art. 20 lit. g) din Legea administraţiei publice locale nr. 69/1991 republicată în 1996, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, comunele, oraşele (municipiile) şi judeţele sunt unităţi administrativ teritoriale cu personalitate juridică, iar autorităţile publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale ca autorităţi deliberative şi primarii, ca autorităţi executive.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 19 pct. 1 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, invocate de recurentul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, unităţile administrativ teritoriale sunt comunele, oraşele şi judeţele acestea având capacitate juridică deplină, art. 21 din aceeaşi lege stipulând că, autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.
Consiliile locale au şi atribuţii de administrare a domeniului public şi privat al comunei şi oraşului (municipiului) din care fac parte şi bunurile prevăzute în art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi care pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, în condiţiile legii.
De asemenea, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate de consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului.
Din coroborarea dispoziţiilor legale citate rezultă că în litigiile de natura celui de faţă, în care se pune în discuţie dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, acest organ al administraţiei publice locale, ca organ deliberativ şi respectiv Municipiul Bucureşti, ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.
Astfel fiind, recursul este nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 259 din 13 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4946/2002. Civil. Actiune în pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6064/2002. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
