ICCJ. Decizia nr. 6064/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6064
Dosar nr. 1422/2002
Şedinţa de la 7 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 noiembrie 1998 pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, reclamantul P.G.A. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru obligarea acestuia să-i lase în proprietate imobilul situat în Bucureşti, trecut în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 92/1950.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a moştenit imobilul de la părinţii săi decedaţi, P.I., în 1975 şi P.E. în ianuarie 1983.
Părinţii săi au cumpărat în 21 februarie 1929 un teren de 468 mp pe care au construit o casă conform autorizaţiei nr. 2N din 21 august 1938.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 3458 din 27 mai 1999 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza, aflată pe rolul acestei din urmă instanţe a fost completată prin cererea din 2 noiembrie 1999 prin care reclamantul a solicitat şi anularea contractului de vânzare cumpărare încheiată de SC R. SA cu P.F., D.M., N.E., B.N., I.M., D.S., M.I., M.L. şi M.M., ultimii trei şi în succesiunea coproprietarului M.E.
În motivarea acestei completări reclamantul a susţinut că apartamentele din imobilul revendicat au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 deşi imobilul fusese trecut în proprietatea statului fără titlu legal şi fusese deja revendicat conform cererii înregistrate la nr. 1386/210/ din luna martie 1996.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 223/F din 30 martie 2001 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că imobilul a aparţinut părinţilor reclamantului care este şi unicul lor moştenitor. Imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 corect aplicat proprietarului care închiriase cele nouă apartamente conform declaraţiilor de impunere din 1941.
S-a considerat că Decretul nr. 92/1950 s-a aplicat corect pentru că proprietarul obţinea venituri din chirii deci a fost preluat cu titlu, iar apartamentele au fost înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, înainte de introducerea cererii de revendicare. S-a mai reţinut că nu s-a făcut dovada relei credinţe a cumpărătorilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 632 din 14 decembrie 2001 a respins ca nefondat apelul reclamantului cât priveşte cererea de revendicare, aceasta s-a considerat a fi corect respinsă dar nu pentru raţiunile reţinute de instanţa de fond, şi anume, trecerea în proprietatea statului fiind făcută cu titlu, prin aplicarea corectă a Decretului nr. 92/1950 în privinţa proprietarilor iniţiali.
Deşi s-a constatat că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, potrivit caracterului Decretului nr. 92/1950 care contravenea Constituţiei de la acea vreme şi dispoziţiilor privind proprietatea din Codul civil, s-a considerat temeinică soluţia de respingere a revendicării pentru că solicitarea s-a făcut în contradictoriu cu un neproprietar, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, personale fizice care au cumpărat imobilul fiind chemate în judecată numai pentru anularea contractelor lor de vânzare cumpărare, nu pentru revendicare.
S-a apreciat că în mod corect a fost soluţionată şi cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare prin respingere. Sub acest aspect s-a apreciat că cererea de revendicare depusă de reclamant la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 în martie 1996 nu are valoarea juridică a unei acţiuni în revendicare şi că nici o dispoziţie legală nu impunea la acel moment suspendarea procedurii vânzării locuinţelor către chiriaşi până la soluţionarea cererilor formulate de foştii proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei soluţii reclamantul a declarat recurs criticând Decizia pentru motivele prevăzute de art. 309 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În fapt s-a arătat că în mod greşit s-a considerat că Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu are calitate să stea în proces, de altfel nici această parte nu şi-a contestat calitatea de a sta în proces.
Mai mult decât atât, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi-a făcut apărările în calitate de reprezentant al statului, el fiind administrator al Primăriei care, la rândul ei reprezintă statul în proces.
S-a mai criticat soluţia instanţei care a reţinut că nu s-a făcut dovada calităţii de persoane cărora nu li se aplică Decretul nr. 92/1950, în persoana foştilor proprietari. Sub acest aspect s-a arătat că instanţa a ignorat probele administrate în cauză, contractul de impunere făcut de tatăl său, în care se menţionează profesia acestuia.
În egală măsură s-a arătat că deşi s-a reţinut că Decretul nr. 92/1950 a fost un decret abuziv, deci a condus la o preluare fără titlu, s-a apreciat că vânzarea apartamentelor din imobilul revendicat a fost conformă cu Legea nr. 112/1995 fără să se explice de ce s-a făcut totuşi vânzarea sub imperiul acestei legi care se aplică numai imobilelor preluate cu titlu de către statul român.
Cât priveşte poziţia chiriaşilor cumpărători s-a criticat împrejurarea că au fost consideraţi de bună credinţă deşi aceştia au cumpărat ştiind că imobilul a fost naţionalizat.
Recursul este fondat şi se va admite pentru următoarele considerente.
Acţiunea reclamantului are două capete de cerere primul, revendicarea şi secundul anularea contractelor de vânzare cumpărare opuse de pârâţii persoane fizice. Caracterul unitar al soluţionării cauzei sub cele două aspecte impune prezenţa în proces în calitate de pârât, cu calitate procesuală pasivă bine definită a Municipiului Bucureşti, prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Calitatea procesuală pasivă a acestui pârât derivă din calitatea de parte contractantă pe de o parte şi de proprietar al imobilului pe de altă parte.
Ca urmare acţiunea în revendicare îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti nu s-ar putea respinge pentru simpla împrejurare că Municipiul Bucureşti nu mai este posesor ci ca urmare a respingerii cererii privind constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare.
Imobilul revendicat, proprietatea părinţilor reclamantului a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 în mod nelegal cu greşita aplicare a acestui act normativ la situaţia concretă a proprietarului P.I. care era tâmplar. Sub acest aspect instanţele au ignorat contractul de împrumut garantat cu ipotecă şi gaj încheiat de P.I. în 1939 din care rezultă ocupaţia sa, tâmplar.
Instanţele au făcut o greşită interpretare a Legii nr. 112/1995 atunci când au apreciat că este legală încheierea contractelor de vânzare cumpărare întocmite în 1997 între Primărie şi chiriaşi.
Sub acest aspect efectul Legii nr. 112/1995 potrivit art. 1 îl constituie exclusiv imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu ceea ce nu era cazul pentru imobilul din prezenta acţiune.
Pe de altă parte, este greşită interpretarea făcută de instanţe în sensul că proprietarul nu a notificat intenţia de revendicare, în dosar existând dovezi din care rezultă că reclamantul a adresat o cerere Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 încă din luna martie a anului 1996.
Sub acest aspect este de reţinut că legea permitea vânzarea imobilelor care nu sunt revendicate ceea ce presupune în mod obiectiv aşteptarea soluţionării unei cereri de revendicare care, potrivit legii, se adresa comisiei şi nu instanţei. Apariţia Hotărârii nr. 11/1997 vine să confirme intenţia avută de legiuitor sub acest aspect. O altă interpretare, care evident nu ar putea conduce decât la confuzie, din punctul de vedere al situaţiei juridice al imobilelor, neputând fi luată în calcul de legiuitorul chemat să rezolve situţiile create prin seria de reglementări ale statului comunist prin care proprietarii s-au văzut deposedaţi.
Potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite.
În raport de petitul privind anularea contractului de vânzare cumpărare, se constată că printre contractele atacate există unul, nr. 1103/1997 încheiat de D.S.M. şi D.A.N., acesta din urmă nefigurând în proces.
Anularea unui act juridic nu se poate propune decât în contradictoriu cu toate părţile contractante pentru ca acestea să-şi poată face apărările corespunzătoare.
Pe cale de consecinţă, admiţându-se recursul se impune casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la aceeaşi curtea de apel. Cu această ocazie instanţa va determina obiectul contractelor de vânzare cumpărare, părţile contractante, condiţiile în care acestea au fost încheiate (dată, temei) pentru a se putea determina valabilitatea acestora.
Este de semnalat că în dosar există două contracte de cumpărare încheiate de pârâta D.S.M., unul nr. 1103 încheiat în 1997 împreună cu D.A.N. şi un altul, nr. 120 încheiat în 1975 pe vremea când se numea N.S.M.
Instanţa de trimitere va trebui aşadar să lămurească toate aceste situaţii.
Pentru considerentele arătate se va admite recursul, se va casa Decizia curţii de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de P.G.A. împotriva deciziei nr. 632 din 14 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3066/2002. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2441/2002. Civil. Nulitate contr. v.c. Recurs → |
|---|
