CSJ. Decizia nr. 316/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 316.
Dosar nr. 2609/2002
Şedinţa publică din15iulie2003
La data de 20 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj împotriva deciziei nr.13din 19 februarie 2002 a Curţii de Apel Craiova.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 20 iunie 2003 iar pronunţarea s-a amânat la26 iunie 2003, 10 iulie 2003, 15 iulie 2003.
CURTEA,
Asupra recursului civilde faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 15 aprilie 1996 T.V. a chemat în judecată Ministerul Apărării Naţionale pentru a se dispune reîncadrarea sa scriptică ca ofiţer – aducerea la gradul de general de brigadă şi acordarea cu titlu de daune morale a sumei de 36 miliarde lei, pentru perioada august 1956 – decembrie 1989.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a făcut parte din cadrele active ale Ministerului Apărării Naţionale cu gradul de locotenent major, că în mod abuziv a fost trecut în rezervă prin Ordinul nr. M.C. 02079 din anul 1952, pentru motive politico-morale, ceea ce i-a adus grave prejudicii morale şi materiale.
O primă soluţie a fost dată în cauză prin sentinţa civilă nr. 194 din 3 septembrie 1997 a Tribunalului Dolj, prin care a fost respinsă acţiunea, cu motivarea că pretenţiile reclamantului nu se încadrează în cazurile reglementate de Decretul-Lege nr.118/1990.
Această soluţie a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 1998 a Curţii de Apel Craiova.
Contestaţia în anulare promovată de cel în cauză a fost admisă prin Decizia nr. 30 din 21 octombrie 1998 a Curţii de Apel Craiova prin care au fost anulate cele două hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Cauza a mai parcurs două cicluri procesuale, de fiecare dată reclamantul făcând noi precizări asupra obiectului cererii, astfel cum s-a recomandat prin deciziile de casare.
O ultimă soluţie de fond este sentinţa nr. 179 din 29 mai 2001 a Tribunalului Dolj, Secţia civilă, prin care a fost admisă în parte acţiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale, Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Administraţia Financiară Dolj. S-a constatat că cel în cauză beneficiază pentru perioada 6 ianuarie 1962 – 22 decembrie 1989 de drepturile privind vechimea în muncă şi indemnizaţia bănească prevăzută de art. 1 – 3 din Decretul-Lege nr.1198/1990. Au fost obligaţi pârâţii la despăgubiri civile în favoarea reclamantului în valoare de 500.000.000 lei. S-a avut în vedere că obiectul cererii principale îl constituie acordarea de despăgubiri de la Statul Român, pentru daunele aduse onoarei şi reputaţiei celui în cauză. În raport de aceasta s-a reţinut că nu se aplică prescripţia extinctivă invocată pe cale de excepţie de Ministerul Apărării Naţionale, întrucât acţiunea are ca obiect drepturi nepatrimoniale, cum sunt dreptul la onoare şi reputaţie.Pe fond s-a reţinut că reclamantul beneficiază de vechime în muncă şi indemnizaţie bănească prevăzută de art. 1 – 3 din Legea nr. 118/1990. S-a avut în vedere că reclamantul, absolvent al Şcolii Militare a fost îndepărtat din armată în anul 1952, după care a prestat muncă necalificată pe diferite şantiere, fiind apoi calificat ca strungar. În acest fel, după înlăturarea din armată, statutul social al celui în cauză şi profesional a fost afectat, astfel că după trei ani respectiv în 1955 a fost pensionat medical, fiind încadrat în gradul II de invaliditate.
Toate acestea, starea de invaliditate, imposibilitatea de a presta o activitate corespunzătoare pregătirii profesionale i-au creat reclamantului un prejudiciu moral, pentru a cărui refacere se impune acordarea de daune morale.
În ceea ce priveşte cererea având ca obiect constatareaîndepărtării abuzive din armată pentru motive politico-morale, s-a apreciat a fi nefondată, în raport de legislaţia în vigoare la data emiterii Ordinului M.C. 02079/12 august 1952. Capetele de cerere privind recunoaşterea dreptului de pensie militară şi vechimea în funcţia de ofiţer s-a apreciat a fi nefondate, cel în cauză trebuind să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 80/1995. Instanţa a luat act de renunţarea la capătul de cerere privind avansarea la gradul de general.
Apelurile declarate de Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Finanţelor Publice Dolj şi Administraţia Financiară Craiova împotriva acestei sentinţe au fost admise prin Decizia nr. 13 din 19 februarie 2002 a Curţii de Apel Craiova – Secţia Civilă prin care a fost modificată hotărârea în sensul admiterii în parte a acţiunii. Astfel, s-a constatat că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie 1962 – 22 decembrie 1989 de drepturile privind vechimea în muncă şi indemnizaţia bănească în condiţiile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, cu modificările ulterioare.
A fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 500.000.000 lei despăgubiri civile (daune morale) cu coeficientul de devalorizare monetară de la data introducerii acţiunii, până la data plăţii efective. S-a constatat că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie 1962 – 22 decembrie 1989 de calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi nu a putut exercita funcţia de ofiţer, fiind împiedicat de statul totalitar, beneficiind de facilităţile OG nr.214/1999. A fost respins apelul declarat de Ministerul Finanţelor pentru Statul Român împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a avut în vedere, în esenţă, că acţiunea reclamantului se întemeiază pe dispoz iţiile art. 998 C.civ., care consacră principiul reparaţiunii integrale a prejudiciului suferit de o persoană şi care impune repunerea părţii în situaţia anterioară, adică repararea în întregime a prejudiciului. S-a considerat că acţiunea în despăgubiri nu este prescrisă, întrucât sunt incidente în cauză prevederile art. 16 lit. b din Decretul 167/1958, referitoare la întreruperea cursului prescripţiei.
Astfel, s-a reţinut că la 25 noiembrie 1992 reclamantul a chemat în judecată Ministerul Apărării Naţionale, contestând trecerea sa în rezervă şi cerând constatarea că această măsură a fost abuzivă.
Cauza a fost soluţionată prin Decizia nr. 1124 din 21 aprilie 1995 a Curţii de Apel Craiova. I-a fost admisă acţiunea în condiţiile art. 11 din Decretul-Lege nr.118/1990, constatându-se că cel în cauză beneficiază de vechimea în muncă şi indemnizaţia bănească prevăzută de art. 1 şi 3 din Decretul-Lege nr.118/1990. Şi numai în urma acestor constatări, la care se adaugă şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă prin Decizia nr.70/2000, reclamantul a fost îndreptăţit să ceară daune materiale şi morale, în termenul de prescripţie de 3 ani, acţiunea fiind înregistrată la data de 5 aprilie 1996.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor solicitând casarea acestei hotărâri şi pe fond respingerea acţiunii formulate de T.V.
Se susţine că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică, în condiţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ. întrucât greşit s-a considerat că acţiunea principală a celui în cauză vizează acordarea de daune morale şi materiale datorate faptului că a fost îndepărtat din armată, iar celelalte capete de cerere ce privesc aplicarea Decretului – Lege nr.118/1990 sunt accesorii sau incidentale şi în consecinţă sunt de competenţa instanţei care soluţionează cererea principală.
Se susţine că acţiunea în despăgubire este prescrisă, întrucât în raport de prevederile art. 7 din Decretul nr.167/1958 termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, neavând nici o relevanţă sub acest aspect Decizia nr.1124/1995 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a constatat trecerea abuzivă în rezervă a celui în cauză. Astfel, acţiunea în despăgubiri putea fi formulată de la data producerii prejudiciului, adică de la îndepărtarea din armată şi nu de la data cînd i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Se susţine şi că nu sunt întrunite cerinţele art. 998 C.civ., nu se poate reţine vinovăţia statului român în producerea unui eventual prejudiciu, atâta vreme cât reclamantul a fost îndepărtat din armată printr-un ordin al Ministerului Apărării Naţionale.
Recursul este întemeiat, urmând a fi admis în raport de cele ce urmează:
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului rezultă că instanţa de apel, care a modificat sentinţa în sensul admiterii în parte a acţiunii a soluţionat primul capăt de cerere constatând că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie – 22 decembrie 1989 de drepturile privind vechimea în muncă şi indemnizaţia bănească în condiţiile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990.
Se constată că în speţă nu a fost îndeplinită procedura specială prevăzută de acest act normativ, în sensul căruia după data de 31 iulie 1997, ca şi anterior,cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de prezentul decret-lege se depun la direcţiile generale de muncă şi protecţie socială.
Potrivit art. 8 (4) acestea sunt obligate să se pronunţe asupra cererilor în termen de 30 de zile, printr-o decizie motivată, împotriva căreia, conform textului următor art. 8 (5), persoana interesată poate face contestaţie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990.
În speţă, nu s-a urmat o atare procedură, astfel că hotărârea luată cu privire la acest capăt de cerere, care nu este accesorie cererii de despăgubiri, este nelegală.
Este adevărat că în motivarea deciziei recurate se arată că principala cerere a reclamantului este de a i se acorda daune morale şi materiale, fiind persecutat politic din anul 1952, până la 22 decembrie 1989, fiind îndepărtat din armată şi împiedicat să se angajeze într-un post corespunzător pregătirii sale.
Această indicare, are în vedere principala solicitare a celui în cauză, nu este de natură a califica una din cereri ca accesorie sau incidentă, pentru că şi în dispozitivul hotărârii prima cerere admisă nu este aşa numita cerere principală.
De menţionat că redarea obiectului cererii principale a fost necesară pentru că reclamantul şi-a modificat şi completat în mod repetat acţiunea, ceea ce a dus la judecarea pricinii în mai multe cicluri procesuale.
S-a reţinut că daunele morale şi materiale sunt solicitate pentru perioada 1952 cînd reclamantul a fost îndepărtat din armată până la 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 3 din Decretul 167/1958 termenul prescripţiei este de 3 ani, acesta fiind intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.
Regula generală privind începutul cursului prescripţiei dreptului la acţiune este consacrată de art. 7 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 care în acord şi cu prevederile art. 1886 c.civil prevede că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
În speţă, atare drept s-a născut la data producerii prejudiciului, şi în situaţia cea mai favorabilă reclamantului la 22 decembrie 1989, dată după care era liber să reclame, să solicite îndreptarea nedreptăţilor suferite în timpul vechiului regim. Şi cum acţiunea în despăgubiri, derivând din daune materiale sau morale solicitate de cel în cauză a fost înregistrată la 5 aprilie 1996, rezultă cu evidenţă că a fost promovată cu depăşirea termenului legal de prescripţie.
Instanţa de apel a respins excepţia de prescripţie invocată de pârâţi, considerând eronat că în speţă a operat întreruperea cursului prescripţiei.
Este exact că potrivit art. 16 lit. b din Decretulnr.167/1958 prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în garanţie ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent.
Cererea de chemare în judecată pentru a produce efectul întreruptiv trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie efectivă, adică făcută cu scopul de a fi admisă, retragerea sau perimarea demonstrând neîndeplinirea acestei condiţii şi să fie admisă printr-o hotărâre definitivă, respingerea sau anularea cererii dovedind neîndeplinirea condiţiei menţionate.
Întreruperea prescripţiei operează potrivit textului redat şi în situaţia introducerii cererii de chemare în judecată la o instanţă necompetentă, ceea ce nu este cazul în speţă, pentru că reclamantul a formulat pentru prima dată această acţiune în despăgubiri, numai la data de 5 aprilie 1996, deci cu depăşirea termenului legal de prescripţie.
Dar, instanţa de apel pentru a hotărî că cererea a fost formulată în termenul legal de prescripţie, necontestat de 3 ani, a avut în vedere şi un alt moment de începere a cursului prescripţiei decât celredat şi anume data pronunţării deciziei nr. 124 din 21 aprilie 1995 a Curţii de Apel Craiova – Secţia civilă -, dată în dosarul nr. 3518/1994 al acelei instanţe, hotărâre irevocabilă.
Examinând această hotărâre, se constată că acel litigiu nu a avut ca obiect cele cuprinse în motivarea deciziei recurate, în raport de care să poată fi promovată acţiunea de faţă, ci este vorba de o acţiune independentă, fără înrâurire directă asupra pretenţiilor materiale formulate. Prin această hotărâre, după casarea unor hotărâri pronunţate anterior, prin admiterea recursului reclamantului, în fond a fost admisă cererea acestuia, în baza art. II din Decretul Lege nr.118/1990, constatându-se că pe perioada 12 august 1942 – 6 ianuarie 1962 cel în cauză beneficiază de drepturile privind vechimea în muncă şi indemnizaţie bănească în condiţiile art. 1 şi 3 din actul normativ menţionat.
Rezultă cu evidenţă că introducerea acţiunii de faţă, nu este condiţionată de stabilirea vechimii în muncă, pentru a se putea concluziona că numai de la data acelei hotărâri reclamantul era îndreptăţit să iniţieze acţiunea în despăgubiri.
Aşa cum s-a arătat, temeiul daunelor solicitate este art. 998 C.civ., caz în care potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Se observă că această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume, pe de o parte momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. În raport cu cele susţinute de reclamant în justificarea acţiunii sale, în despăgubiri, acţiunea de faţă nu poate avea ca termen de începere a cursului prescripţiei decât data de 22 decembrie 1989, sau ianuarie 1990, cel mai favorabil solicitantului.
Aşa fiind, acţiunea a fost greşit admisă de instanţa de apel fără a observa că s-a depăşit în speţă termenul legal de prescripţie.
Hotărârea recurată cuprinde şi o dispoziţie vizând constatarea că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie 1962 – 22 decembrie 1989 de calitatea de luptător în rezistanţa anticomunistă şi nu a putut exercita funcţia de ofiţer, fiind împiedicat de statul totalitar, beneficiind de facilităţile OUG nr. 214/1999.
Soluţia este greşită, pentru aceleaşi considerente avute în vedere cu ocazia analizării cererii întemeiate pe prevederile Decretului-Lege nr.118/1990 pentru că şi în acest caz, legea specială aplicabilă, prevede o procedură specială ce nu a fost urmată în cauză. Astfel, cererea pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă se adresează unei comisii speciale, înfiinţate în temeiul art. 4 din actul normativ menţionat şi numai împotriva deciziei acestei comisii este prevăzută calea plângerii la instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit legii, astfel cum se prevede expres în art. 6 (2) din acelaşi act normativ.
O astfel de soluţie nici nu era utilă pentru cel în cauză, pentru că deja obţinuse o hotărâre în acelaşi sens, anume Decizia nr.70/2000 a Tribunalului Dolj, la care se face referire cu cuprinsul deciziei recurate.
De aceea, recursul de faţă urmează a fi admis conform art.312 pct. 3 c.pr.civ. raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ. şi a se modifica Decizia recurată în sensul admiterii apelurilor împotriva soluţiei instanţei de fond şi a se schimba în tot sentinţa, astfel fiind respinsă acţiunea formulată de T.M.V.
Tot astfel,în raport de considerentele redate, de soluţia adoptată, se va respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj împotriva deciziei nr. 13 din 19 februarie 2002 a Curţii de Apel Craiova – Secţia Civilă.
Modifică această decizie în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj şi Administraţia Financiară Craiova împotriva sentinţei civile nr.179 din 29 mai 2001 a Tribunalului Dolj – secţia civilă. Schimbă în tot sentinţa şi respinge acţiunea formulată de T.M.V. în contradictoriu cu pârâţii apelanţi.
Respinge apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi15 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 325/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 3159/2002. Civil → |
|---|
