ICCJ. Decizia nr. 3204/2002. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.3204/204
Dosar nr. 3434/2002
Şedinţa publică din 30 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 25 iunie 1998, reclamanţii B.Z.D.M. şi D.D.I. au chemat în judecată pe pârâţii, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi să predea reclamanţilor lor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti str. M.E., nr. 2 compus din construcţie şi teren de 163 metri pătraţi.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt copiii fostului învăţător B.Z.D.M. În anul 1925, autorul reclamanţilor a cumpărat un teren situat în Bucureşti str. M.E., nr. 2, pe care a edificat o construcţie compusă din subsol, parter şi patru nivele, construcţia fiind ridicată cu banii obţinuţi din lucrări cu caracter didactic, din premii acordate de Academia Română şi dintr-un credit.
În mod abuziv, imobilul a fost trecut sub incidenţa Decretului nr. 92/1950, deoarece autorul reclamanţilor făcea parte din categoria persoanelor excluse de la naţionalizare, iar imobilul era destinat a fi folosit de proprietar şi de familia sa.
La termenul din 1 septembrie 1999, reclamanţii B.Z.D.M. şi D.D.I. au formulat o acţiune completatoare, prin intermediul căreia au chemat în judecată, alături de pârâţii iniţiali, şi pe pârâţii R.I., Z.M. şi P.P., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, cu referire la imobilul revendicat de reclamanţi, pentru fraudă la lege.
La data de 15 septembrie 1999, numitul N.N. a promovat o cerere de intervenţie în interesul pârâţilor, cu motivarea că este titularul contractului de închiriere nr. 27387/1994, încheiat cu pârâta SC H.N. SA, asupra unui apartament din imobilul revendicat de reclamanţi, că locuieşte în acest apartament din anul 1991 şi este îndrituit să-l cumpere în baza Legii nr. 112/1995 şi că are interesul să demonstreze că imobilul a fost preluat de stat cu titlu.
Pârâţii P.P. şi P.G. au formulat, la data de 17 noiembrie 1999, o cerere de chemare în garanţie şi o cerere reconvenţională. Prin cererea de chemare în garanţie au chemat în judecată pe pârâţii, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, pentru ca vânzătorii să răspundă faţă de cumpărători, dacă aceştia sunt evinşi de reclamanţi, iar prin cererea reconvenţională au cerut obligarea reclamanţilor la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri pe care pârâţii-cumpărători le-au făcut la imobilul litigios.
La rândul lor, R.I. şi Z.M. au chemat în garanţie pe Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi pe SC H.N. SA, pentru ca, în cazul în care se va admite acţiunea în revendicare a reclamanţilor lor, chematele în garanţie să le despăgubească pentru evicţiune cu o sumă echivalentă valorii de circulaţie a apartamentului revendicat.
După un prin ciclu procesual, care s-a finalizat cu Decizia nr. 68 din 10 ianuarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 176 A din 8 aprilie 2002, a admis apelul declarat de reclamanţii B.Z.D.M. şi D.D.I., a schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis şi cererea completatoare. De asemenea, a constatat nulitatea celor trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi.
A disjuns judecarea cererilor de chemare în garanţie, reconvenţională şi de intervenţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că, la data de 27 iunie 1996, prin cererea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Primăriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii B.Z.D.M. şi D.D.I. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. M.E., nr. 2 şi să nu se vândă apartamentele ce-l compun chiriaşilor.
Ulterior, pârâta, SC H.N. SA, a încheiat cu pârâţii R.I., Z.M. şi P.P. şi P.G., contractele de vânzare-cumpărare nr. 3341/22186/1997 din 13 februarie 1997, nr. 4574/31045/1997 şi, respectiv, nr. 380/31326/1996 din 29 octombrie 1996, pentru apartamentele nr. 11, 12 şi 13 din imobil.
Instanţa a mai reţinut că şi prin memoriul nr. 1386 din 16 mai 1996, reclamanţii cereau ca apartamentele menţionate să nu fie vândute chiriaşilor. Cu toate acestea, atât societatea pârâtă, cât şi cumpărătorii-pârâţi au acţionat cu rea-credinţă, contractele încheiate fiind încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care sunt lovite de nulitate absolută.
Judecarea cererilor de chemare în garanţie, reconvenţională şi de intervenţie, a fost disjunsă, deoarece, fiind necesară administrarea de probe, se întârzia soluţionarea cauzei.
Împotriva acestei decizii, pârâţii, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, reprezentat legal de către Primarul General şi R.I. au declarat recurs.
I. Consiliul General al Municipiului Bucureşti, reprezentat legal de Primarul General, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Decizia este criticată pentru că, în mod greşit, a considerat că, atât cumpărătorul, cât şi vânzătorul au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractelor.
Pentru a se putea constata nulitatea absolută a contractelor era necesar să fie dovedită, fără echivoc, reaua credinţă a ambelor părţi contractante, ceea ce, apreciază recurenta, nu s-a făcut.
II. Pârâta R.I. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Hotărârea este criticată pentru că nu există nici un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 341/22186 din 13 februarie 1997 şi R.I. a fost de bună credinţă. Astfel, în momentul efectuării înştiinţărilor (1996) nu există nici o dispoziţie legală care să reglementeze situaţia imobilelor preluate fără titlu valabil. Abia în anul 2001 a apărut Legea nr. 10, care face referire şi la imobilele preluate fără titlu valabil. În situaţia în care se susţine că, în cauză, are aplicabilitate Legea nr. 112/1995, atunci, în conformitate cu această lege, nu era posibilă restituirea în natură a imobilului.
La momentul cumpărării, apartamentul nu aparţinea apelanţilor-reclamanţi, ci vânzătorului – municipiul Bucureşti.
Înştiinţarea reclamanţilor nu poate fi considerată o notificare în sensul legii.
Mai este criticată hotărârea pentru că reclamanţii au cerut constatarea nulităţii absolute a contractului doar cu R.I.
Respectiv, hotărârea judecătorească este netemeinică, constatând nulitatea absolută a unui contract, în judecată fiind chemate să stea alte persoane decât părţile contractului.
Recursurile sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse pentru considerentele ce vor urma:
În ce priveşte critica comună, formulată de ambii pârâţi, privind buna lor credinţă la momentul încheierii contractului, nu poate fi primită.
Aşa cum reiese din actele anexate la dosarul de fond nr. 675/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii au notificat pârâţilor, cu confirmare de primire, demersurile de redobândire a imobilului, proprietatea tatălui lor, situaţie în care solicitau ca acest imobil să nu fie vândut actualilor chiriaşi.
În acest fel, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorii au acţionat cu rea credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, cu încălcarea Legii nr. 112/1995, acestea fiind lovite de nulitate absolută.
Hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, nefiind întrunite condiţiile necesare pentru validarea actelor de înstrăinare cu titlu oneros consimţite de proprietarul aparent (buna credinţă a terţului dobânditor, ca rezultat al unei erori asupra calităţii de proprietar a transmiţătorului, în momentul încheierii actului trebuie să fie lipsită de orice culpă şi îndoială;
- eroarea invocată de terţul dobânditor cu privire la calitatea de proprietar a lui nondominus trebuie să fie o eroare comună, împărtăşită de toată lumea.
- eroarea terţului trebuie să fie nu numai comună, dar şi invincibilă.
Sub acest aspect nu poate fi primită critica privitoare la faptul că, la momentul efectuării înştiinţărilor, nu exista nici o dispoziţie legală care să reglementeze situaţia imobilelor preluate fără titlu valabil, iar dispoziţiile legale, incidente în speţă, sunt cele cuprinse în Legea nr. 112/1995.
Cealaltă critică formulată în recursul pârâtei R.I. nu poate fi primită, deoarece instanţa a disjuns judecarea cererilor de chemare în garanţie, reconvenţională şi de intervenţie.
Aşa fiind, recursurile sunt neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, şi de R.I. împotriva deciziei civile nr. 176 A din 8 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 30 aprilie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 3158/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 3156/2002. Civil → |
|---|
