CSJ. Decizia nr. 3582/2002. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.3582
Dosar nr. 232/2002
Şedinţa publică din 23 septembrie 2003
Deliberând asupra recursului declarat de pârâtul I.S.E.R. Bucureşti împotriva deciziei nr. 501 din 23 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 1219 pronunţată de secţia a III a civilă a Tribunalului Bucureşti la 25 octombrie 1999 în dosarul nr. 3597/1999 a fost respinsă ca nefondată acţiunea prin care H.V.S., invocând calitatea sa de succesoare a defunctului H.C., revendicase, în contradictoriu cu pârâţii I.S.E.R. Bucureşti, Academia Română şi Consiliul General al municipiului Bucureşti, imobilul situat in Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 218 mp şi construcţii.
În motivarea hotărârii astfel pronunţate s-a reţinut că prin Decretul nr. 92/1950 imobilul revendicat a fost naţionalizat ca bun aparţinând numitei A.C. şi ca, prin urmare, el nu mai putea fi dobândit ulterior de reclamantă pe cale succesorală.
Apelul făcut de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia civilă nr. 289 pronunţată de secţia a IV a civilă a Curţii de Apel Bucureşti la 25 mai 2000 în dosarul nr. 849/2000.
În considerentele deciziei menţionate s-a subliniat că în apel reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. modificând cauza juridică iniţială a acţiunii prin invocarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a reţinut totodată că potrivit art. III pct. 5 din anexa aceleiaşi Legi nr. 213/1998 imobilul revendicat aparţinea domeniului public.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs reclamanta H.V.S., iar prin Decizia nr. 5037 pronunţată de Curtea Suprema de Justiţie, secţia civilă, la 8 decembrie 2000 în dosarul nr. 2991/ 2000 recursul a fost admis.
Prin aceeaşi decizie s-a dispus casarea ambelor hotărâri pronunţate anterior cu consecinţa trimiterii cauzei aceluiaşi tribunal în vederea rejudecării evidenţiindu-se lipsa de coerenţă "echivalenţa unei nemotivări"a considerentelor respectivelor hotărâri.
Aceasta din urmă apreciere a fost dezvoltată de către instanţă de recurs subliniindu-se că soluţionarea cauzei în fond şi în apel s-a făcut fără a se cerceta şi clarifica unele aspecte esenţiale pentru judecarea litigiului precum:
- "identificarea imobilului şi a adevăratului său proprietar la data naţionalizării";
- "respectarea identităţii dintre acesta din urmă şi persoana menţionată ca proprietar în listele anexe la decretul de naţionalizare";
- valabilitatea titlului de preluare a bunului de către stat" şi
- măsura în care "reclamanta justifică succesoral, calitatea de a pretinde dreptul dedus în Justiţie şi dacă acest drept este restituibil prin Justiţie".
De asemenea instanţă de recurs s-a referit la chestiunea incidenţei în cauza a dispoziţiilor art. 6 alin. (2 )din Legea nr. 213/1998 reţinând că aceasta "constituie o apărare de fond care poate fi invocată în orice stadiu al pricinii şi care, în speţă, a rămas neexaminată, deşi instanţele erau obligate să o cerceteze şi să răspundă, argumentat, asupra temeiniciei ei".
Ulterior casării cauza a fost înregistrată cu numărul de dosar 1140/2001 pe rolul secţiei a III a civile a Tribunalului Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 366 pronunţată la 30 martie 2001 instanţă astfel sesizată a admis acţiunea obligându-i pe pârâţi "să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 213,58 mp şi construcţie".
În considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului avute de tatăl său depunând atât contractele prin care acesta a cumpărat terenul în anul 1945 cât şi înscrisurile care atestă edificarea de către H.C. pe terenul respectiv a construcţiei care astfel a făcut obiectul accesiunii în condiţiile art. 492 şi urm. C. civ.
S-a mai reţinut că măsura naţionalizării nu a produs efectul translativ de proprietate deoarece a fost dispusă "fără respectarea identităţii dintre adevăratul proprietar (H.C.) şi cel menţionat în lista anexă la decret ca proprietar la poziţia 1842 (C.A.)".
În acelaşi sens s-a relevat ca probele administrate în cauză nu confirma nici ele existenţa unui transfer de proprietate cât priveşte imobilul în favoarea numitei C.A., dar atestă că o altă proprietate care a aparţinut cu adevărat acesteia era situată la nr. 17, aspect care oferă o posibilă explicaţie a inadvertenţei existente în listele anexă ale decretului de naţionalizare.
În contextul menţionat s-a reţinut de către instanţă că "statul nu posedă un titlu valabil opozabil reclamantei, iar imobilul este restituibil în natură" conchizându-se ca - în calitatea sa de moştenitoare legală a proprietarului originar - H.V.S. era pe deplin îndreptăţită să formuleze acţiunea în revendicare.
Împotriva acestei sentinţe au făcut apeluri toţi cei trei pârâţi, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, cu numărul de dosar 3366/2001.
Prin Decizia nr. 501 pronunţată la 23 octombrie 2001 instanţa astfel sesizată a respins ca nefondat apelul pârâtului I.S.E.R. Bucureşti.
Totodată au fost admise apelurile făcute de Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Academia Română, iar hotărârea pronunţată în fond după casare a fost schimbată în parte în sensul respingerii acţiunii în ceea ce îi priveşte pe aceşti doi pârâţi "ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă", celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind menţinute.
Pronunţând această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă că I.S.E.R. Bucureşti se afla în raporturi de subordonare faţă de Academia Română, însă cele doua instituţii au personalitate juridică distinctă şi patrimonii diferite, prezenţa celei din urmă în proces în calitate de pârâtă nefiind deci justificată în condiţiile în care numai primul pârât îşi avea sediul în imobilul revendicat.
S-a apreciat totodată că legitimarea procesuală a pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti ar fi putut opera numai în măsura în care, din punct de vedere formal, imobilul revendicat ar fi aparţinut domeniului public de interes local, condiţie care în speţă nu era îndeplinita.
Pe de alta parte instanţă de apel a înlăturat ca nefondate susţinerile intimatului-pârât I.S.E.R. BUCUREŞTI conform cărora imobilul ce formează obiectul litigiului nu era susceptibil de a fi revendicat, inclusiv pe considerentul ca la data naţionalizării acest bun se mai afla in patrimoniul lui H.C.
O altă apărare de care s-a prevalat acest intimat-pârât in apel si prin care in esenţa se susţinea ca judecarea cauzei de fata se impunea a fi suspendata conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost de asemenea înlăturată apreciindu-se ca o astfel de măsura putea fi luata numai la cererea reclamantei.
La 19 decembrie 2001 pârâtul I.S.E.R. BUCUREŞTI a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 232 / 2002.
In motivarea recursului s-a reiterat susţinerea potrivit căreia judecarea acţiunii trebuia sa fie suspendata in condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 afirmându-se ca prin ignorarea acestui aspect instanţă de apel a pronunţat o hotărâre care intra sub incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acelaşi sens s-a invocat faptul că, în paralel cu judecarea cauzei, reclamanta a iniţiat procedura administrativa de obţinere a unor măsuri reparatorii formulând notificarea prealabila prevăzută de legea menţionată.
Un alt motiv de recurs - întemeiat tot pe dispoziţiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. - a vizat nerespectarea de către instanţe a dispoziţiilor din Decizia de casare in raport cu care reclamantei ii revenea obligaţia de a dovedi ca la data naţionalizării imobilul revendicat se afla in patrimoniul defunctului H.C.
În legătură cu recursul astfel declarat intimata-reclamanta a susţinut că acesta este nefondat solicitând respingerea lui, iar intimatul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTII a pus concluzii de admitere afirmând ca reclamanta nu are calitate procesuala.
In ceea ce o priveşte intimata-pârâtă ACADEMIA ROMANA nu a fost reprezentata in fata acestei Curţi si nici nu si-a făcut cunoscut in scris punctul de vedere referitor la recursul declarat in cauza.
Recursul este nefondat.
In acest sens Curtea are in vedere ca in conformitate cu dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevederile respectivului act normativ erau "aplicabile" si in cazul acţiunilor care la data intrării lui in vigoare se aflau in curs de judecata, "persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecata sau solicitând suspendarea cauzei".
Întrucât textul citat se refera exclusiv la un drept de opţiune al "persoanei îndreptăţite", iar în speţă H.V.S. nu a solicitat suspendarea judecării cauzei, instanţele nu erau nici ele îndreptăţite să dispună o astfel de măsură.
Aşa fiind este lipsită de suport critica formulată de recurentul-pârât cât priveşte neaplicarea în cauză a suspendării prevăzute de art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp este de reţinut că măsura casării cu trimitere dispusă prin Decizia acestei Curţi nr. 5037 din 8 decembrie 2000 a avut ca principală raţiune necesitatea reanalizării într-o manieră coerentă a tuturor aspectelor esenţiale ale procesului, eventualitatea administrării unor probe noi nefiind exclusă, dar nici menţionată expres.
Soluţionând cauza în fond după casare instanţa de trimitere a făcut o analiză detaliată a probelor, majoritatea administrate de către reclamantă, conform art. 1169 din C. civ., în primul ciclu procesual.
În urma acelei analize s-a conchis în mod justificat că în speţă s-a făcut dovada că tatăl reclamantei, pe care aceasta îl moşteneşte, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin două contracte de cumpărare, iar asupra construcţiei prin accesiune şi ca persoana menţionată în lista anexă a decretului de naţionalizare ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului a avut în proprietate un alt imobil situat pe aceeaşi stradă la numărul 17, aspect care s-a aflat probabil la originea inadvertenţei invocate de H.V.S.
Aceste constatări corespund, conform art. 315 C. proc. civ.,cerinţelor evocate în Decizia de casare.
Pe de altă parte respectiva decizie nu excludea posibilitatea ca părţile interesate să propună administrarea unor noi probe.
Această posibilitate nu a fost valorificata de pârâtul I.S.E.R. Bucureşti care, susţinând că înaintea naţionalizării ar fi operat un transfer de proprietate între H.C. şi C.A., avea la rândul său obligaţia de a proba această afirmaţie conform art. art. 1169 C. civ.
Prin urmare nici sub acest ultim aspect analizat Decizia recurată nu intră sub incidenţa art. 304 C. proc. civ., astfel încât în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul I.S.E.R. Bucureşti împotriva deciziei nr. 501 din 23 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată înşedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 358/2002. Civil | CSJ. Decizia nr. 3578/2002. Civil → |
|---|
