CSJ. Decizia nr. 384/2002. Civil. Constatare nulitate contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 384.
Dosar nr. 5587/2002
Şedinţa publică din7 octombrie 2003
Asupra recursurilorde faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 156 din 9 aprilie 2001, Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă aşa cum a fost precizată de reclamanţii: P.Z., B.E., K.M. în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai reclamantei J.M. şi a reclamanţilor J.I., J.Z., J.E.C., moştenitorii reclamantului J.S., împotriva pârâţilor: N.T., N.M.E., I.D. şi I.I., cu obligarea reclamanţilor la plata sumei de 3.250.000 lei faţă de pârâţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că înscrisul sub semnătură privată datat „14 septembrie 1996" – pretins a fi contractul secret, de garanţie imobiliară, într-o simulaţie prin deghizare totală, nu a fost semnat de pârâtul N.T., parte contractantă în actul public reprezentat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 16 decembrie 1997, prin urmare nu este îndeplinită condiţia identităţii de părţi, cerută în cazul simulaţiei.
S-a mai reţinut că nu a fost probată existenţa erorii – obstacol, distructivă de voinţă, în sensul prevăzut de art. 954 C. civ., iar în privinţa discernământului vânzătorului J.S. senior, expertiza medico-legală psihiatrică nr. 2683/14/17 din 10 octombrie 2000 relevă o voinţă constantă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din litigiu.
Cu referire la prevederile art. 35 C. fam., instanţa de fond a reţinut că nu sunt incidente în cauză, deoarece vânzătorul J.S. senior având calitate de proprietar tabular exclusiv al bunului vândut, lipsa consimţământului soţului neproprietar nu este în măsură să afecteze valabilitatea contractului de vânzare, în litigiu. Că actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub numărul 2522 din 16 decembrie 1997, a fost întocmit cu respectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de art. 948 C. civ.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 108/11 septembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamanţii: P.Z., B.E., H.E., K.M., împotriva sentinţei civile nr. 156 din 9 aprilie 2001 a Tribunalului – pe care a schimbat-o în tot, şi într-o nouă judecată pe fond, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de reclamanţii: P.Z., B.E., H.E., K.M., J.I., J.Z., J.E. C., în nume propriu şi în calitate de moştenitori, împotriva pârâţilor N.T., N.M.E., I.D., I.I. şi pe cale de consecinţă: a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2522 din 16 decembrie 1997, având ca obiect imobilul situat în Cluj-Napoca, evidenţiat în CF nr. 11.735 Cluj sub A + 1, cu nr.top. 7986, reprezentând casă şi teren în suprafaţă de 1000 m2; a fost constatată nulitatea actului de parcelare şi a contractului de vânzare autentificat sub nr. 1506 din iulie 1998, având ca obiect parcela funciară cu nr.top. nou 7986/2, reprezentând teren în suprafaţă de 590 m2, situat în Cluj-Napoca; s-a dispus rectificarea înscrisurilor efectuate sub B 4 – 8, în CF nr.11.735 Cluj, respectiv sub B 1 – 2, în CF nr. 129.555 Cluj-Napoca, în sensul radierii dreptului de proprietate tabulară a pârâţilor N.T., N.M.E., I.D., I.I. şi resînscrierii aceluiaşi drept în favoarea defunctului J.S., cu rangul dobândit sub 8.2 în CF nr. 11735 Cluj; a fost sistată CF nou înfiinţată nr. 129.555 Cluj-Napoca; pârâţii au fost obligaţi la plata sumei de 35.330.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată faţă de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 decembrie 1997 este nul întrucât la data întocmirii lui, vânzătorul J.S. senior a avut discernâmîntul abolit. Acest lucru rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în faza de apel, avizat de Comisia Superioară Medico-Legală de pe lângă Institutul de Medicină Legală „Prof.dr.Mina Minovici" Bucureşti sub nr. A 6/2034 din 16 aprilie 2002. Actul de vânzare-cumpărare menţionat este nul şi sub aspectul prevederilor art. 35 C. fam., întrucât imobilul construcţie a fost edificat în timpul căsătoriei de către soţii J.S. şi M., fiind bun codevălmaş.
S-a mai reţinut că lipsa discernământuluivânzătorului J.S. probată în cauză, exclude aplicarea dispoziţiilor art. 953 C. civ. cu privire la eroarea asupra naturii juridice a actului încheiat.
Cu privire la preţul vânzării ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, se reţine de instanţa de apel că este real, disproporţia vădită între preţ şi valoarea de circulaţie a imobilului a generat ceea ce legiuitorul numeşte „leziune" prin art. 1565 C. civ., care nu poate fi invocată ca motiv de nulitate de reclamanţi, acţiunea în resciziune nefiind admisibilă contractanţilor majori.
De asemenea, s-a mai reţinut că anularea contractului translativ de drepturi reale al pârâţilor N. este opozabilă şi terţilor dobânditori cu titlu oneros şi de bună credinţă, respectiv pârâţilor I.D. şi I.I., deoarece desfiinţarea actului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, s-a întemeiat în principiu pe lipsa discernământului vânzătorului la momentul actului de vânzare, iar interesul ocrotirii persoanei lipsite de discernământ, trebuie să primeze faţă de interesul securităţii circuitului civil care impune apărarea terţilor de bună credinţă.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs pârâţii: N.T., N.M.E., I.D.şi I.I.
Pârâţii N.T. şi N.M., critică Decizia atacată ca fiind netemeinică şi nelegală – invocând art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9, 10 C. proc. civ. – deoarece:
- Acţiunea formulată de reclamanţi este o acţiune neevaluabilă în bani, fiind vorba de o acţiune în constatare, respectiv în anulare a unui act juridic. În atare situaţie competenţa soluţionării cauzei revenea Judecătoriei ca instanţă de drept comun şi nu tribunalului cum greşit s-a reţinut de instanţe.
- Reclamanţii puteau solicita realizarea dreptului adică predarea posesiei, nu numai constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. Cum aceştia nu au solicitat realizarea dreptului, acţiunea aşa cum a fost formulată este inadmisibilă.
- Raportat la petitul acţiunii introductive prin care se solicită desfiinţarea contractului nr. 1506/1998, dispozitivul instanţei de apel apare ca ultra petită.
- Deşi în prezenţa unei nulităţi relative cu privire la care se pronunţă instanţa de apel (anulare) totuşi în dispozitivul deciziei atacate se indică nulitatea absolută, care se constată.
- Din probele administrate în cauză nu rezultă că vânzătorul I. S. senior a fost lipsit de discernământ în momentul încheierii actului de vânzare din 16 decembrie 1997. În atare situaţie, nu se impunea constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare menţionat, cum greşit a statuatinstanţa de apel.
- În mod greşit instanţa de apel a reţinut că vânzătorul J.S. a fost lipsit de discernământ în momentul încheierii întocmirii actului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, devreme ce din probe rezultă contrariul.
Pârâţii I.D. şi I.I. critică Decizia atacată ca fiind netemeinică şi nelegală – invocând prevederile art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ. – deoarece:
- Noi suntem în posesia terenului de 590 m2 cumpărat în 1998 şi pe care ne-am construit casa în care locuim. În atare situaţie acţiunea în constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare din 1998 nu putea fi primită de instanţa de apel. Reclamanţii puteau solicita realizarea dreptului, adică predarea posesiei şi nu constatarea nulităţii contractului de vânzare nr. 1506/1998.
- Instanţa de apel a ignorat efectele de drept civil statornicite de instanţa supremă faţă de aparenţa dreptului şi buna credinţă a terţului subdobânditor – pârâţii I. în cauză – atât la cumpărarea terenului de 590 m2 cât şi în momentul ridicării construcţiei.
-Vânzătorul J.S.senior a fost în depline facultăţi mintale în sensul că a avut discernământul păstrat atât la data de 16 decembrie 1997 când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu soţii N.T. şi M., cât şi anterior şi posterior datei mai sus menţionată.
Cu privire la recursul declarat de pârâţii N.T. şi N.M.E, se reţin următoarele:
- Din petitul acţiunii civile formulată de reclamanţii: J.M., J.S. junior, P.Z., B.E., H.E., K.M., rezultă că aceştia au solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.2522/16 decembrie 1996,precum şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1506/1998.
Acţiunea formulată de reclamanţi este o acţiune evaluabilă în bani, deoarece se referă la bunuri imobile în valoare de 30.000.000 lei (contractul de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1996) şi respectiv la bunuri imobile în valoare de 60.000.000 lei (contractul de vânzare-cumpărare nr. 1506/1998). În atare situaţie, şi în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b)C. proc. civ. – nemodificat prin OUG nr. 138/2000 şi urm., competenţa soluţionării cauzei revine Tribunalului Cluj şi nu Judecătoriei Cluj-Napoca, cum greşit au susţinut recurenţii-pârâţi N.T. şi M.
- Cu privire la susţinerea pârâţilor-recurenţi N.T. şi M. în sensul că acţiunea civilă formulată de reclamanţi este inadmisibilă, aceasta nu poate fi primită deoarece reclamanţii nu au solicitat să se constate că ei sunt proprietarii imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare mai sus menţionate, ci au solicitat să se constate nulitatea contractelor respective. Într-o atare situaţie nu se pune problema unei acţiuni al cărei obiect să fie realizarea dreptului de proprietate al reclamanţilor, respectiv revendicarea imobilelor menţionate.
- Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut – dispozitivul acesteia apare ca ultra petita – deoarece din petitul acţiunii rezultă că reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea atât cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997, cât şi cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1506/1998. Acest lucru este evidenţiat în dispozitivul deciziei instanţei de apel criticate.
- Neîntemeiată este şi critica referitoare la faptul că deşi ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative, totuşi instanţa de apel în dispozitivul său constată nulitatea absolută a contractului de vânzare, deja evidenţiată, întrucât, reclamanţii au solicitat în acţiunea civilă introductivă să se constate nulitatea contractelor de vânzare respective, iar instanţa de apel a reţinut că în cauză este vorba despre o nulitate absolută bazându-se pe raportul de expertiză medico-legal nr. A 6/2034 din 16 aprilie 2002 din care rezultă că vânzătorul J.S. senior a avut discernământul abolit la data întocmirii actului de vânzare-cumpărare iniţial – nr. 2522/16 decembrie 1997.
De asemenea, nici critica referitoare la faptul că vânzătorul J.S. senior în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997, a avut discernământul păstrat, nu poate fi primită, deoarece din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică administrat în faţa instanţei de apel, avizat de Comisia Superioară Medico-Legală de pe lângă Institutul de Medicină Legală „Prof.dr.Mina Minovici" Bucureşti nr. A 6/2034 din 16 aprilie 2002, rezultă că vânzătorul J.S. a avut discernământul abolit în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1997.
Cu privire la recursul pârâţilor I.D. şi I.I. se reţin următoarele:
Obiectul acţiunii formulată de reclamanţii J.M., J.S. junior, P.Z., B.E., H.E. şi K.M., îl constituie constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2522/12 decembrie 1997 şi nr. 1506/1998. Temeiul de drept al acţiunii fiind art. 948 C. civ., art. 953 C. civ.
Cum temeiul de drept al acţiunii formulată de reclamanţi este cel prevăzut de art. 948 C. civ. şi art. 953 C. iv., şi nu art. 111 C. civ., critica formulată de pârâţi în sensul că în cauză trebuia să se introducă o acţiune în realizarea dreptului şi nu o acţiune în constatare, nu poate fi primită.
În mod judicios a procedat instanţa de apel şi atunci când a rezolvat problema actului juridic subsecvent nr. 1506/1998încheiat între pârâţii N.T. şi N.M. pe de o parte, şi pârâţii I.D., I.I. pe de altă parte, în sensul că a statuat că şi acesta este nul ca şi actul principal de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997.
În principiu, anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage caducitatea actului în ce priveşte pe subachizitor în cazul în care acesta a fost de bună-credinţă.
Conform art. 1898 C. civ., buna-credinţă este credinţa posesorului că acela de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea, iar potrivit art. 1899 alin. (2) din acelaşi cod, buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei revine celui care invocă existenţa relei-credinţe.
Din cele de mai sus rezultă că numai în cazul în care terţul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut, sau cu diligenţe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credinţă–lucru ce trebuie dovedit – operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea subachizitorului.
Prin urmare, pentru a se putea constata că nulitatea titlului vânzătorilor atrage după sine nulitatea şi a titlurilor care au marcat transferul succesiv al dreptului de proprietate, trebuie să se dovedească, în mod cert, că terţii au fost de rea-credinţă.
În cauză, acceptând că pârâţii I.D.şi I.I., subachizitorii cu titlu oneros, au fost de bună-credijnţă în momentul încheierii contractului, reaua-credinţă a acestora nefiind dovedită prin probe certe totuşi, se apreciază că sancţiunea nulităţii va opera.
Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997 al pârâţilor N.T. şi N.E. este opozabilă şi terţilor dobânditori cu titlu oneros şi de bună-credinţă, pentru că desfiinţarea acestui act s-a întemeiat, în principal, pe lipsa discernământului vânzătorului J.S. senior în momentul încheierii acestuia. Interesul ocrotirii persoanei lipsite de discernământ, chiar dacă este vorba de o persoană majoră – nepusă sub interdicţie judecătorească – trebuie săprimeze faţă de interesul securităţii circuitului civil, care impune apărarea terţilor de bună-credinţă. Acestora le rămâne o acţiune personală, fundamentată pe contract, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin desfiinţarea actului respectiv.
Este neîntemeiată critica referitoare la faptul că vânzătorul J.S. senior a avut discernământul păstrat în momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare nr. 2522/16 decembrie 1997, deoarece din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică – efectuat în faza de apel – nr. A6/2034 din 16 aprilie 2002, rezultă că vânzătorul a avut discernământul abolit în momentul încheierii actului respectiv.
Aşadar faţă de cele reţinute se constată că motivelede recurs invocate nu se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 7, 9, 10 C. proc. civ. şi în consecinţă recursurile declarate de pârâţii: I.D., I.I., N.T., N.E., împotriva deciziei civile nr. 108/11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, fiind nefondate se vor respinge.
În conformitate cu art. 274 C. proc. civ. recurenţii-pârâţi vor fi obligaţi la plata sumei de 32.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată faţă de reclamanta B.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii I.D., I.I., N.T. şi N.M.E. împotriva deciziei nr. 108 din 11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Obligă recurenţii la 32.000.000 lei cheltuieli de judecată către B.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi7 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3842/2002. Civil. Contestatie LG. 10/2001.... | ICCJ. Decizia nr. 291/2002. Civil. REVENDICARE. Recurs → |
|---|
