ICCJ. Decizia nr. 406/2002. Civil. Anulare certificat marca. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 406.
Dosar nr. 5173/2002
Şedinţa publică din 26 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 629 din 9 iunie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta W.I.E. SRL în contradictoriu cu pârâţii SC R.G.S.T.G. SRL şi O.S.I.M., dispunându-se anularea certificatului de înregistrare a mărcii nr. 22727 din 16 februarie 1995, eliberat pârâtei SC R.G.S.T.G. SRL, constând din denumirea H. şi radierea ei din registrul mărcilor înregistrate la O.S.I.M.
Instanţa a reţinut că, motivându-şi cererea, reclamanta a arătat că este titulara certificatului de înregistrare nr. 63640 pentru marca H. în Liban, ţara de origine, cu începere de la data de 15 iulie 1994 pentru clasele de produse 29, 30, 31 şi 32, titularul beneficiind de protecţia drepturilor conferite de marcă pe o perioadă de 15 ani de la data înregistrării.
S-a mai susţinut că pârâta a importat şi distribuit o perioadă de timp produse marca H., solicitând apoi cu rea-credinţă înregistrarea ei în nume propriu, pentru produse alimentare asemănătoare, cu scopul fraudării intereselor firmelor din Liban.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii, susţinând în esenţă că:
- în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 septies din Convenţia de la Paris şi nici prevederile art. 48 din Legea nr. 84/1998, ulterioară datei când s-a făcut înregistrarea mărcii;
- există autoritate de lucru judecat, o pricină identică fiind soluţionată prin Decizia civilă nr. 1795 din 14 iunie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III – a civilă;
- reclamanta a înregistrat marca în Liban după ce pârâta făcuse acest lucru la O.S.I.M.
Examinând probatoriile administrate, tribunalul a reţinut că acţiunea este întemeiată.
S-a stabilit în primul rând că deşi pârâta a importat şi distribuit produse din marca H. în România, a solicitat ulterior înregistrarea sub nume propriu a acestei mărci, act de conduită sancţionat de art. 17 pct. b şi c din Legea nr. 17/1967, în vigoare la acel moment, precum şi de art. 6 septies din Convenţia de la Paris, la care Libanul a aderat în anul 1924 iar România în anul 1920.
Instanţa de fond a mai avut în vedere că excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de către pârâtă, este nefondată, în cauza anterioară, soluţionată prin Decizia civilă nr. 1795/1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III – a civilă, nefiind aceleaşi părţi, astfel încât tripla identitate instituită prin art. 1201 şi urm. C. civ. nu este întrunită.
În fine, s-a reţinut că înregistrarea mărcii în Liban de către reclamantă a avut loc la 15 iulie 1994, deci anterior operaţiunii similare realizate în România de către pârâta SC R.G.S.T.G. SRL.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC R.G.S.T.G. SRL, reiterând apărarea cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, despre care s-a susţinut că operează în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă, prin Decizia nr. 281 din 30 mai 2001, a respins apelul ca nefondat, cu o motivare similară celei a instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii pârâta SC R.G.S.T.G. SRL a declarat recurs, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut sub un prim aspect că într-adevăr a distribuit produse marca H. în România dar consideră că nu se poate reţine o nerespectare a unei mărci înregistrate deoarece a făcut demersurile necesare la O.S.I.M înaintea reclamantei.
Sub aspectul nelegalităţii s-a arătat că instanţa a aplicat greşit legea:
- atunci când a soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat;
- când a reţinut incidenţa art. 6 septies din Convenţia de la Paris, întrucât Libanul nu a ratificat forma revizuită a acestui text, adoptată prin Convenţia de la Stockholm din 1967;
- când a considerat aplicabile prevederile Legii nr. 84/1998.
Reclamanta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Prin concluzii scrise, pârâta O.S.I.M. a susţinut că în cauză există autoritate de lucru judecat.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, Curtea reţine în primul rând competenţa secţiei civile de a soluţiona litigiul, în raport de natura acestuia şi de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 56/1993.
Cu privire la primul motiv de recurs, Curtea constată că soluţia pronunţată de către instanţe este temeinică, în acord cu probatoriile administrate.
S-a făcut dovada cu înscrisuri şi chiar cu recunoaşterea pârâtei SC R.G.S.T.G. SRL că aceasta a distribuit pe piaţa românească produse marca H., cunoscând existenţa acesteia şi protecţia juridică de care se bucură, după care a solicitat înregistrarea mărcii în nume propriu.
Este de asemenea cert stabilit că înregistrarea mărcii în Liban, în favoarea reclamantei, s-a făcut la 15 iulie 1994, iar pentru pârâtă, în România, la 16 februarie 1995, astfel încât criteriul anteriorităţii a fost în mod corect reţinut de către instanţe.
În ceea ce priveşte pretinsa autoritate de lucru judecat, excepţia a fost respinsă pe deplin justificat.
Cauza care s-a soluţionat prin Decizia civilă nr. 1795/1999, dată prin dosarul nr. 4809/1998, ataşat, avea ca părţi pe SC D.P.I. SRL şi pe pârâta SC R.G.S.T.G. SRL.
Or, prevederile art. 1201 C. civ. se referă expres şi imperativ la „aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate", condiţie care este evident nerealizată.
Referitor la normele de drept internaţional aplicabile, Curtea reţine următoarele:
Convenţia de la Paris, la care România a aderat în 1920 şi Libanul în 1924, este aplicabilă în cazul dedus judecăţii, întrucât ambele state au ratificat-o. Dispoziţiile sale asigură resortisanţilor minimum de protecţie pentru titular împotriva depozitului fraudulos al unui terţ, într-o altă ţară membră.
Susţinerile recurentei referitoare la prevederile Convenţiei de la Stockholm sunt de asemenea neîntemeiate, întrucât acest ultim acord internaţional nu a adus modificări art. 6 septies, text invocat de reclamantă şi care este pe deplin aplicabil.
În fine, înregistrarea nelegală a mărcii H. era şi este sancţionată atât prin prevederile art. 17, pct. b şi c din Legea nr. 28/1967 cât şi prin dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 84/1998, astfel că şi această critică este nefondată.
În consecinţă, cum Decizia pronunţată este legală şi temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II – a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R.G.S. T.G. SRL împotriva deciziei nr. 281/A din 30 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 470/2002. Civil. Nulitate contract vânzare... | CSJ. Decizia nr. 3842/2002. Civil. Contestatie LG. 10/2001.... → |
|---|
